Alexandru Mușina – O vacă, o poezie

La ce-ţi folosesc
Asceza umilă, abstinenţa impusă,
Cărţile şi ceaiurile medicinale, hîrtiile mototolite
Cîştigate spre dimineaţă, bancurile stupide
La care, totuşi, se rîde.

Cînd ea se dezbracă în camere străine,
Cînd senzorii străini receptează căldura
Pielii ei plină de pistrui, cîntecul trist
Al trupului ei animal.

La ce-ţi folosesc
Multele semne pe care
Le vor citi vietăţile fericite ale viitorimii, la ce
Mai pot folosi lumina solară şi-arbustul verde
Sperma divină şi diamantul, copiii de aur
Ai ochilor tăi, la ce folosesc?

Un animal gîfîind
Sub alt animal. O vacă, o poezie.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Lucruri importante

Astăzi am făcut doar lucruri importante

am săpat cu sârg via

am scos puieți

nu rodește

ca acum un an, doi

și de când mă știu

am băut un pahar cu vin

am pus morcovi și sfeclă

la prima ploaie

din nou

la mâncare

am băut un pahar cu vin

am ținut o iepuroaică

într-o poză obraznică

ca iepuroiul bătrân și greoi

să se dea peste cap

am sunat în Germania

am cheltuit 50 de lei

spre seară mi-am amintit de tine.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Progres tehnologic

Când îmi voi repara touch screen-ul

îmi voi mișca degetele repede

pe monitor

iar tu vei prinde viață

din succesiunea imaginilor

ca în pioneratul Disney-ului

îmi vei zâmbi

te vei încrunta

sau vei sta indiferentă

îmi voi mișca

degetele tot mai rapid

voi ieși din my camera video

voi intra în my folders

apoi în my pictures

și nu îmi va rămâne decât să aștept

ca progresul tehnologic

să-mi ofere o hologramă a ta.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Amnistie

Când ajungi să înţelegi

că ţii mai mult la ideea de dragoste

decât la persoana în sine

Orice ai spune sună a reproş

Parcă ai fi un deţinut

căruia amnistia i-a adus

doar batai de cap

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

vis

mama priveşte emisiuni cu

paparazzi si glamour

visează la rochia ei

de o mie de lei

pe care tata i-a promis-o în tinereţe

într-un exces de romantism.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ca-n filme

De la o vreme privesc doar

filme cu evadări

în sepia sau color

mă uit în râpă

număr valuri imaginare

îl aştept pe al şaptelea

Oare câţi ani mi-ar trebui

să scot pământul din depozit

în îndoitura pantalonilor?

până una alta,

ortodocşi, ospitalieri

şi ancestral binevoitori

nu putem împărţi doi metri de asfalt

leul cade

ne ascundem în spatele ucrainenilor

Ruşii au ieftinit vodka drept răspuns

la recesiunea economică

mă gândesc să-mi fac şi eu ceva

rezerve

de cand cu cei

,,25 de trandafiri strânşi în buchetul vieţii’’

şi o picatură pare un supliciu.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Je ne suis pas Michel

Pe Michel Houellebecq l-am cunoscut în anul I de master, la cursul de Scriere Creatoare. Alături de Milan Kundera, Ian McEwan, Kurt Vonnegut sau Saul Bellow, mi-a zdruncinat din temelii cutumele literare. Platforma a fost de departe, fără să exagerez, romanul vedetă al întregului semestru. Nu ştiu exact cărui fapt s-a datorat. Poate francheţea autorului, poate originalitatea sa sau erotismul pe care a reuşit să îl ridice la nivel de artă ne-au fascinat pe toţi iremediabil. Însă intuiam şi atunci, la fel ca acum, că e mai mult decât atât.

Au fost necesari trei ani ca să citesc încă o carte de Houellebecq. După lectura romanului Particulele elementare, cred că mi-am format o părere. Michel Houellebecq este, întâi de toate, un autor enciclopedic şi un vizionar. În Platforma, subiectele centrale sunt turismul sexual şi decadenţa lumii occidentale,  spre sfârşitul cărţii având loc şi un atentat islamist care, curios lucru, urma să fie repetat şi în viaţa reală la World Trade Center. În Particule elementare, la pagina 65, am găsit un pasaj despre cei de la Charlie Hebdo, care prin 1970  ,, erau în acord cu industria de divertisment în punctele esenţiale: distrugerea valorilor morale iudeo-creştine, apologia tineretului şi a libertăţii individuale” – un fel de libertate de expresie actuală, aş adăuga.

Totuşi, Houellebecq reia în Particulele elementare majoritatea temelor existente şi în Platforma – decadenţa Occidentului, imposibilitatea unei iubiri autentice în acest spaţiu (în paralel ni se oferă şi un alt univers, în care lucrurile s-ar rezuma simplu la ,, pământ, agricultură, sex cu nevasta, copii, boală şi atât”), angoasa omului modern în faţa îmbătrânirii, cât şi incapacitatea acestuia de a supravieţui dacă ar fi lipsit de progresele ştiinţifico-tehnologice.

Este nevoie de o salvare şi salvarea nu apare, aşa cum am putea crede, prin dragoste, umanitate sau divinitate. Salvarea vine prin ştiinţă – o nouă specie umană, modificată genetic. Prin 2020 ar trebui să rămânem puţini, noi, cei autentici.

Şi în final, un alt citat care mi-a plăcut – ,, nefericirea noastră nu atinge apogeul decât atunci când am întrezărit, îndeajuns de aproape, posibilitatea practică a fericirii”.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

100 ron

Bobic se plimbă pe străzi

Cupluri indiferente

așteaptă ca-n filmul

cu profesorul japonez

între galați și brașov e o distanță

o sută de lei

tur-retur

între cahul și galați

o vamă

două pachete(ele) de țigări

și o vodcă

acasă tata obosește

mai repede ca nounăscutul la primii pași

și dumnezeu există

doar atunci când faci sex.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Mă numesc tabac

şi nu fumez

I like music, sport and reading

cum ar spune

o candidată miss world analfabetă

sunt un bişniţar

de cuvinte

de locuri

gânduri

ce loc comun!

şi nuci sparte precum literele

sunt un bişniţar

mă gândesc la florile vândute de Muşina

un an, doar un  an

îmi spun

cumpăraţi, cumpăraţi

ori luaţi, ori plecaţi.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Importă că e fain

E fain

după o desparţire

de patru ani

ce mai contează că

e cam abstractă treaba cu despărţirea

şi cei patru ani.

Importă, cum spunea Bodiu,

că devii mai bun

ce clişeu!

faza cu bunătatea, nu cu importă

vai, gafez

explicitez prea mult

asta omoară poezia

în orice caz ceva mai drept

mai ţanţoş

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Anunţ

M-am pierdut

dacă mă găsiţi

sunaţi la 029970245

prefix 00373 dacă sunteţi din afară

Dar aveţi grijă

să fie vreme frumoasă

altfel cablul din curte

umezit de ploaie

va întrerupe apelul

dacă nimeni nu răspunde

mama e în casă

tata, nu ştiu unde

veţi fi taxaţi

cu un cent sau mai mult

dacă tata se întinde la vorbă

puteţi scrie un răvaş

între dealuri

peste râpă

lângă punte

în cazul în care sunteţi ceva mai retro

trimiteţi un porumbel spre Tâmpa

sau treceţi,

pur şi simplu, pe alături.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Electorala

La Consulatul din Cahul

am ţinut în mâini o hârtie

cu peste treisprezece promisiuni

cifră fatidică

m-am gândit la Carol I

şi-am tamponat cerneala.

Peste o lună

scîrbit şi murdar de noroi

voi repeta exerciţiul

diferit

cu promisiuni mioritice

ce bine ar fi

să nu ne găsim în electorală continuă

abia pe la treizeci

să apară, de-odată, oferta

ochi albaştri, zburdalnică

brunetă, tunsă bob, cu ochelari şi celelalte dotări

ceva mai şatenă, sensibilă, cu sechele emoţionale

şatenă deschis, implicată social, copilăroasă, glezne de gazelă

Iar nouă

exact ca-n Camera Lorzilor

să nu ne rămână decât

să stricăm votul.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Amăgire

Nu e foarte greu să amăgeşti moartea

e de ajuns să nu te duci la înmormântări

Sandu ascuns la masă afară

când l-au dus pe bunic

cu poduri şi toate cele

şi-atunci bunelul e încă în faţa casei

lalele roşii

pe scaunul său de lemn

dă poveţe

Vanea Bostan pe stadion

râde zgomotos

foarfece

iese imperial din apărare

Iar Bodiu face mişto

cu noi poeţi mari

şi el un oarecare profesor.

Nu e foarte greu să amăgeşti moartea

e de ajuns să nu te duci la înmormântări.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Uan faiv zirou

Gata,

m-am hotărât

mă las de scris

nu mai e la modă

nici rentabil nu e.

poţi trece, în cel mai bun caz,

drept un  retardat inadaptat.

Gata,

m-am hotărât

mă apuc de business

femeile vor tânji când

îşi vor primi bărbaţii în pat

studenţii vor îmbrăţişa cu zel

bursele generoase pe care le voi acorda

scriitorii se vor gândi de două ori

înainte să-şi publice textele.

Sun în Turcia pentru

preţul liniei de producţie

Ai dont anderstănd

ăghein

insist

uan faiv zirou zirou

întreb

Năuuu!

uan faiv zirou zirou zirou

mi se răspunde

şi, atunci, engleza mea

cea de toate  zilele

O mai gad! Iţ sou big!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

De sărbători

Nu e bine să intri

în an nou cu probleme vechi

nici cu dezordine în lucruri

în portofel

un calendar martax 2014

un card expirat

tata slujind URSS

o carte de vizită a Institului German

de pe Strada Lungă

buletinul meu european

mama cu look sovietic

câteva cecuri

un bilet Galaţi  Braşov

tu zâmbind fericită

un flayer – o croitorie

un bilet compostat şi altul nu

la ,,Fata dispărută”

cu Ben Affleck şi Rosamund Pike.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tristeţea

O aşteptare continuă

când nu mai contează

va veni

sau nu

se va îndeplini

sau nu.

deambulezi

prin tot soiul de oraşe

sau nu

mai contează?

Praga ar avea ceva din starea ta

Barcelona te-ar resuscita

în schimb, priveşti pe fereastră

peisajul tarkovskian

realizezi perfecţiunea

finalului din ,,Nostalgia”

şi ai doar certitudinea că

niciodată

şi nicăieri

nu îţi vei găsi locul.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Terapie prin scris

După ce te-am căutat

pe facebook

și pe google

m-am hotărât să-ți scriu

un e-mail

ai dispărut ca-n filmele

proaste cu identități false

mafie și FBI

ți-am scris tot soiul de nimicuri

că-mi merge bine

tu ce mai faci?

zilele astea un câine m-a urmat

când l-am strigat

– Bobic, Bobic!

tu ai mai plecat?

E bine să comunici

îți ia o greutate de pe suflet.

Am citit pe net că, mai nou,

ar exista și o terapie prin comunicare

și prin scris.

Azi am primit răspuns

erau cei de la failure notice.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Bobic

Pe stradă am dat

peste un câine

l-am strigat firesc

ca întotdeauna

– Bobic! Bobic!

Și pentru prima oară

câinele s-a gudurat

și m-a urmat.

Mi-am amintit atunci

cum te enervai

,,De ce le tot spui așa?

O să se supere stăpânul!

De ce nu le zici, simplu, Grivei sau Cuțu?

Sau, de ce nu treci pur și simplu și să taci din gură?”

Și-atunci m-am întors

și m-am răstit

– Marș, Bobic!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Requiem pentru un gândac

,,Casa părintească nu se vinde”

Ea pare o sală de așteptare

ca atunci când am dormit în

gara din Buzău rătăcit

între două trenuri

fără trei lei

cu ultimii doi spre Galați

și Sandu așteptându-mă cu

zâmbetul pe buze

– bravo studentule!

Așa am ajuns în buticul

de la 10

unde te-am despuiat lacom

din priviri

greșeală mare, câteva luni irosite

Apoi la patinoar, mâinile tale ca

un fir al Ariadnei

îmi arătau calea.

În tot acel labirint de gheață

rolul taurului era singurul disponibil.

Scot poza cu mine întins pe jos

din enciclopedia sovietică

cineva mă privește zâmbind

Îmbrăcat adecvat cu o geacă cât mai groasă

și niște blugi zgrunțuroși

și așa nu am dormit două săptămâni

pe partea stângă.

Aștept să înghețe băltoacele

și promisiunea ta

,,Știți unde trăiesc Vladimir și Valentina”?

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

touch screen defect

touch screen-ul smart-phonului meu

e defect

ma încăpățânez să-mi mișc

degetele ca într-o arie de Wagner

în my camera video

cineva stă în ultima

bancă într-o sală de curs

și filmează

și altcineva vorbește despre

probleme, beneficiari, bătrâni, parkinson și programe

touch screen-ul smart- phonului e defect.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Moldovenii fac şi pentru ei, fac şi pentru oameni

În cazul în care te afli într-un blocaj de idei, Moldova îţi oferă noi şi noi subiecte de gândire. De la admiraţia cumulată cu invidie făţişă pentru ,,băieţii deştepţi”, la izbucnirile patriotarde şi până la ridicarea pe soclu a celor care fac şi pentru ei, dar fac şi pentru oameni.

Orice gândire raţională se va cutremura în faţa realităţii din urmă. În fond, nu e normal ca moldovenii ajunşi în funcţii de conducere să facă doar pentru oameni? Nu au un salariu (aşa modest cum e) care le este oferit pentru munca prestată? Dacă am accepta această logică (şi o mare parte a societăţii o acceptă) câtă mită ar trebui să ceară profesorii şi medicii pentru a face şi pentru ei în schimbul a ceea ce au făcut pentru oameni? Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Şi mai alarmant este faptul că în momentul în care vei intra în dialog cu prieteni, colegi şi/sau simple cunoştinţe, vei fi izbit de o altă remarcă made in Moldova – tu nu ai face la fel?

– Nu, nu aş face la fel! Răspunzi.

– Ei, stai liniştit! Aşa zici acum, dar…

Şi dialogul va curge în aceeaşi direcţie, cu încercările tale de a te revolta şi cu remarcile cu jind, ale interlocutorului, că nu se află în locul celui care face şi pentru el, dar şi pentru oameni.

De aici rezultă şi alte deprinderi ale homo sovieticus moldovanus – lipsa respectului  faţă de muncă, faţă de cultura de specialitate, dar şi admiraţia disimulată în spatele nerăbdării de a lua locul celor care fac şi  pentru oameni.

O fi o soluţie şi asta! Să ne tot rulăm în funcţii, până când toţi cei aproximativ 3 mln de cetăţeni ai Republicii Moldova vor face şi pentru ei şi pentru oameni. Şi apoi, bineînţeles, o vom lua de la capăt.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Poem biografic exercițiu master

Cele mai importante amintiri sunt cele

care te-au impresionat în  copilărie

aşa se spune.

Eu te ţin minte, bunicule,

cum îmi dădeai o palmă, mă apucai de moţul de lângă ureche

și eu te urmam în paşi de balet

ăsta a fost modul tău

de a-ţi arăta dragostea

datorită ţie nu am mai mai fumat

de când nuiaua cu care te postasei în mijlocul drumului

ca eu să nu pot trece

m-a ajuns ca o caracatiţă care se tot alungea

şi s-a lipit de fundul meu diafan

nu mai suport de atunci să văd nici măcar

pe cineva fumând în preajmă.

Eu te ţin minte, bunicule,

cum îmi spuneai, lasă tărpanul că o să-l strici

iar eu te sfidam cu un zâmbet de copil

și lalele uscate săreau parcă secerate de o combină sovietică

până când tărpanul s-a înfipt în pământ şi s-a preschimbat

ca printr-o minune într-o seceră

Eu te ţin minte, bunicule,

cum ai zâmbit satisfăcut,

iar eu am început să merg iarăşi în paşi de balet.

Eu te ţin minte, bunicule,

când m-am jucat cu puşca

că nu te-a bucurat prea mult perspicacitatea mea

trebuia să spun că nu o să mai umblu în viaţa mea la puşcă

cum să spun aşa ceva?

eu mă visam Robin Hood!

începeam să cunosc la ceas

băţul mare era la 3 şi a ajuns la 9

atâta m-ai chelfănit

Eu te ţin minte, bunicule,

cum făceai gimnastică dimineaţa

și boxai cu un adversar invizibil

mă alergai şi râdeai

erai puternic, bunicule

aveai 72 de ani şi ai fi pus jos orice tânăr

Eu te ţin minte, bunicule.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Condamnare la şcoală pe viaţă

Plopul pe care l-am visat toată copilăria

prăbuşit peste şcoală

nu mai e

l-au tăiat să încălzească iarna fundurile altor elevi

ei nu vor mai avea aceleaşi griji.

Privesc pereţii strâmţi ai camerei de cămin

şi mă gândesc la normele europene

şi la numărul minim de metri pătraţi

care îi revin unui porc.

Deambulez prin Corpul T şi

fotografiez pereţii murdari, inestetici

ce seamănă cu un spaţiu concentraţionar.

Intru într-o sală de curs

acolo cu puţin noroc voi găsi

numele lui tata inscripţionat pe o bancă

şi un trenuleţ care aşteaptă să i se mai adauge un vagon.

Mai cruntă decât Alcatraz

înconjurată doar de diplome

fără nicio posibilitate reală de ancorare

pe o suprafaţă de câteva sute de km

aceasta este închisoarea mea

 până când copiii

vor mai adăuga un vagon la trenuleţ.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Jurnalul studentului basarabean XVI

Aseară a fost chef.  Scările din cămin,  lipicioase şi doldora de mucuri de ţigară, mă fac să-mi trag picioarele cu silă  încercând să micşorez timpul în care talpa e lipită de beton. Mă grăbesc, sunt atent să nu încurc etajele. Observ câteva modificări, două trei uşi schimbate şi un linoleum vulgar pe jos. Lipsa vechii nuanţe brune mă stinghereşte. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, ne vine greu să acceptăm schimbările la care nu am luat parte. La camera 226 nu îmi răspunde nimeni şi tot aşa şi la celelalte camere.  Nici la telefon nu am mai mult noroc. După cele trei, patru tentative nereuşite îmi sună în ureche  vocea frivolă a lui Vasea:

–         Wai, unde eşti? Ai adus şeva jin? La noi kalbaseală (distracţie) mare, îi plin di kizdi aişea! Hai cî ti aşteptăm!

–         Unde sunteţi? Întreb.

–         Şi? Vorgheşti wai mai tare că nu te aud!

–         Unde sunteţi? Când veniţi?

Vorbesc singur. Vasea mi-a închis! E ocupat. Aşa sunt toţi slujitorii lui Dumnezeu! Încep să mă plimb de-a lungul holului. Aş spune că fiecare metru e o bucăţică de trecut, dar exprimarea asta e cam răsuflată deja, aşa că mă abţin şi mă las pradă gândurilor( sic! altă formulă uzată). În capătul holului observ o uşă întredeschisă, intru mă chinui în zadar să aprind lumina. Se pare că întrerupătorul nu funcţionează, deschid uşa larg ca să  folosesc lumina de pe hol. Nu sunt becuri, iar la un circuit electric lipseşte  şi o parte din sistemul de cablu. Camera e plină de saltele răsturnate haotic şi câteva paturi defecte acoperite de un strat consistent de praf. Chiar lângă uşă, sprijinit de perete se află un drug masiv de lemn. Îmi duc palma de-a lungul lemnului geluit. Atingerea primară îmi schimbă percepţia generală faţă de cameră. Dau drumul robinetului care scoate un muget din adâncul ţevilor de canalizare. Îl închid rapid, voind parcă să-mi protejez cei câţiva metri pătraţi de solitudine.

Apoi, îşi formă jos din trei saltele un culcuş şi îşi făcu o sinopsă a întregii zile. Îl îngrijora doar o opţiune pe care a bifat-o în dosarul de admitere, de acolo reieşea că este în acelaşi timp şi moldovean şi român. Îi părea rău că nu a fost atent, că e căscat, cum îi plăcea lui să spună. Să nu se facă excez de zel şi să apară complicaţii. Dacă ar fi ales opţiunea intenţionat, s-ar fi simţit ca un Bukovsky sau un Adam Michnik în miniatură, dar aşa nu era decât el şi nepriceperea sa.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Exerciţiu literatură pentru copii- acţiune petrecută într-un magazin

P stătea de câţiva ani în vitrina magazinului de jucării din centrul oraşului. Nu mai atrăgea nici o privire, nimeni nu dorea să-l cumpere, pe nasul minciunos se aşezase praful. Vremea lui trecuse aşa cum trece peste toate lucrurile. P începea să-şi dorească să fie dus într-un depozit de jucării sau să fie reciclat, nu mai suporta aşteptarea continuă la care era supus. În fiecare noapte după ce vânzătorul închidea magazinul şi îşi pierdea paşii în lumina felinarelor, între P şi celelalte jucării începeau discuţii lungi, uneori vehemente, alteori moralizatoare.

– Măi P, de câte ori să-ţi spun? Ştergeţi odată praful de pe nas! Altfel cum vrei să te cumpere cineva? – îi spunea adesea un ursuleţ de pluş aflat în dreapta sa.

– Uite azi ai adoptat poziţia de drept, am văzut cum o fetiţă te-a privit lung, presimt că mâine va reveni şi te va cumpăra! adăugă un elefant de plastic.

-Ba n-o să vină! Probabil s-a uitat  mirată la nasul meu, sau doar a observat diferenţa dintre albastrul pal al ochiului stâng şi albastrul închis al al ochiului drept. Ce vină am că aşa bate soarele?

– P, fii atent, a trecut un coşar pe lângă noi! Ar fi bines ă-ţi pui o dorinţă!

– Nu mai cred în nimic. Nici măcar în coşari. Alte personaje sunt la modă acum, iar eu mi-am pierdut flerul odată cu trecerea anilor. Mi-aş dori, totuşi, nespus de mult, să mă cumpere un tânăr care să mă ducă acasă la el, să mă aşeze în fotoliu şi cu o pungă de chipsuri şi un suc să privim o finală de cupă europeană la fotbal şi de ce nu o peluză roş-albastră arhiplină.

Publicat în pur si simplu | 1 comentariu

Monolog pe arătură

Mi-e foame, teribil de foame. Căţeaua care îşi mănâncă puii, soldatul canibal ce îşi devorează colegul pe front, pur şi simplu foame. Un cancer deschis în stomacul tău care roade, roade şi nu se ma satură să te halească. Ca nişte râme lungi, monstruoase, care îţi colcăie prin toată burta căutând instictiv ţărâna primară. Sau ca nişte şobolani păroşi care îţi sug şi ultimele picături de sânge din maţele tale. Puţin sânge, că de, ţi-e foame, restul sângelui îţi masează creierul ce se gândeşte la sânul mamei care te alăpta. Şi tu stăteai şi erai fericit şi te mulţumeai cu laptele acela de 20%. Şi ca să vezi! Şi atunci nu te întreba nimeni dacă te-ai săturat sau nu! Sau dacă vrei să continui să morsoci sau te opreşti. Dacă făceai prea multe ifose ţi se băga până în fundul gâtului o suzetă blestemată şi ţi se mai afişa şi un zâmbet tâmp. De mici suntem dresaţi pentru a suge tot felul de porcării. Mai târziu, începi şi tu să fii puţin de capul tău, scapi de suzetă, eşti cu ai tăi la o plimbare, încă nu rupi cuvintele, doar gângureşti. Vezi la o vitrină o îngheţată siropoasă şi colorată ca un curcubeu. Te opreşti şi arăţi spre ea imitând parcă o maimuţică de la circ. Bineînţeles că nu te bagă nimeni în seamă, papucii tăi încep să se hârşcâie de trotuar. În cele de urmă sesizează şi ai tăi că vrei ceva. Mama te ia protector în braţe şi se apropie de butic, iar tata cu un aer patriarhal cumpără un lapte degresat, mândru  de contribuţia la dezvoltarea sănătoasă a copilui său. Creşti ceva ma mare şi ai limbrici. Ciocolata, îngheţata, biscuiţii şi tot dulcele pe care ţi-l doreşti sunt doar un vis frumos. Acum papi tinctură de usturoi şi cu seminţe de dovleac prăjite în ulei de cea mai bună calitate. Eşti încă prea mic ca să te întrebi de ce mereu aleg alţii pentru noi, dar îţi tot repeţi că te faci şi tu odată mare şi atunci toate lucrurile vor sta altfel. În fiecare zi ajungi să îţi spui acelaşi lucru. Te obsedează, te bagi seara la somn cu gândul acesta în cap şi te trezeşti tot cu el. Fractură gravă la fotbal, verdictul medicilor la fel de grav, lipsă de calciu, oase făinoase. Tata, cu acelaşi zâmbet patriarhal, îţi cumpără o tonă de lăptic, pe lângă caşul de capră, telemeaua de vacă şi urda de oaie pe care a depozitat-o maicăta.

Anii trec repede. Începi să te hrăneşti din amintiri. Eşti mare,  îţi place să crezi  că nu depinzi de nimeni, ai proprii tăi copii cărora nu uiţi niciodată să le cumperi lapte.Mai treci uneori pe lângă buticul din copilărie. Îngheţata ca un curcubeu e mereu acolo, ai putea să ţi-o cumperi, dar nu o faci. Orice surplus de zahăr îţi poate stimula începutul de diabet. Iei îngheţata pentru soţia ta şi insişti când ajungi acasă s-o mănânce, ar fi oarecum compensatoriu. Însă ea refuză, ţine regim şi tu nu poţi decât să-ţi blestemi ziua în care i-ai spus că e grasă. Defapt ea ţi-a zis că eşti bou şi tu i-ai răspuns că şi-a găsit bărbatul pe măsura ei. Şi ea a înţeles ce a vrut.

Îţi mai face şi un început de introducere în analele nutriţiei.

Te şi imaginezi deja bătrân, cărânduţi grăbit, cu viteza melcului, urina. Şi mărul acela frumos ca un sân în care vroiai să-ţi înfingi dinţii. Şi proteza care rămâne în măr şi tu îţi spui că negreşit trebuie să schimbi adezivul pentru  proteza dentară.

Dar acum sunt aici şi îţi tot explic că nu mai pot. Înţelege şi tu odată pentru Dumnezeu! Gluma e gluma, dragostea e dragoste, dar nu mai pot! Tot tragi de mine de aseară în  runde fără sfârşit. Şi un meci de box rar când ajunge până aici. Un arbitru demult te-ar fi depunctat pentru lovituri sub centura! Şi ce mai lovituri, una ca una! Dacă ai fi aşa de bună şi în bucătărie nu aş mai spune nimic! Ce?  Da, da, eşti bună şi în bucătărie, mi-ai demonstrat. Cum aş putea să uit. N-o să uit niciodată. De parcă s-ar putea uita. Mă refeream la altceva. Ştii foarte bine. Am şi eu nevoie de somn, de mâncare, să-mi trag sufletul, să mă gândesc la ceva departe, departe.

Dacă ai avea măcar un pahar cu lapte!

Publicat în pur si simplu | 1 comentariu

Exerciţiu ghicitoare început de proză

Acea imagine, dintr-o după amiază răcoroasă de toamnă, în care l-am văzut pentru prima oară de la distanţa câtorva zeci de metri, mi-a rămas întipărită în memorie ca un verdict inexorabil a ceea ce urma să reprezinte liceul şi ulterior studenţia. Pereţi canceroşi mustind de povara trecerii anilor, ferestre aşezate ca într-o gară şi uşi ce se deschideau pentru a nu se mai închide. Ierarhia etajelor, cu familişti şi muncitori, îţi inducea senzaţia aflării într-un purgatoriu.  Mirosul îţi pătrundea până în ultimele baiere ale sufletului, urmându-te pretutindeni, etalându-şi supremaţia în faţa epidermei incapabile să lase în urmă  acel iz . Un miros specific pe care îl voi regăsi ulterior, deşi mult atenuat, în fiecare an al progresiei mele studenţeşti. Reîntinerirea şi cosmetizarea, uneori exagerată din ultimii ani, nu şi-au făcut efectul, acea veche imagine persistând cu încăpăţânare. Camerele de filmat, mobilierul nou, securitatea în general, îţi îngrădesc şi limitează automat libertatea. Or, cel mai adesea gradul de securitate este invers proporţional cu cel al libertăţii.

Publicat în pur si simplu | Lasă un comentariu

Exerciţiu de ficţiune cu sălbatici

Cinematograful gemea de mulţimea lacomă aflată într-o stare efervescentă de aşteptare. Mare premieră a unei drame romantice siropoase. F. mă trage după ea, făcându-şi cu greu loc printre mirosul de popcorn şi fâsâitul sucurilor acidulate. Scaunele noastre din primul rând îmi amintesc de prelegerile lungi şi plicticoase, din facultate, în care adormeam la un curs de logică şi mă trezeam în timpul unui curs de drept penal al altei facultăţi. F. îşi lasă fericită capul pe umărul meu spunându-mi cât se bucură că mă are lângă ea în aceste două ore şi patruzeci de minute. Caut agitat biletul în buzunarul din spate al pantalonilor. Într-adevăr aproape trei ore.

– Sper că am ales bine, filmul! Adaugă iarăşi F.

Primele scene din derularea producţiei reuşesc să mă plictisească deja. Intriga e clară , se întrevede  şi happy end-ul.

Zăpuşeala şi mirosurile dulcege ale parfumurilor feminine nu îmi fac bine. O undă consistentă de salivă îmi inundă gura. Simt o fierbinţeală bruscă în orbitele ochilor. Încerc să mă desfac din stransoare, F îmi reaminteşte ultima noastră păţanie la cinema, atunci când am ieşit din sală în tipul filmului şi nu am mai revenit. Mă resemnez…

Briza oceanică îmi răcoreşte simţurile alterate. Mă întind pe plaja cu nisip fin ca în afişele turistice din Dominica. Cerul e de un albastru paradisiac, picături de apă din valurile agitate îmi stropesc vârful degetelor, mai departe doi palmieri se îmbrăţişează aproape de linia orizontului şi chiar lângă mine  două picioare negre. Ultima scenă nu mă încântă, reconstruiesc filmul imaginilor. Un cer albastru aproape paradisiac, stropi de apă care îmi udă  picioarele, doi copaci scofâlciţi şi… şi mai multe picioare negre. Mă ridic dintr-o singură mişcare, membrele inferioare mi se fixează tremurânde în nisip. Probabil am arborat deja un rictus idiot. Nici nu mai ştiu. În faţa mea se află un grup de negri, sau aborigeni, sau sălbatici. Sunt îmbrăcaţi sumar, exact ca în filmele cu Robinson Crusoe. Patru bărbaţi şi trei femei, conducătorul grupului iese uşor în evidenţă după gesturile largi şi pectoralii masivi, antrenaţi de timp şi greutăţi. După beţele ascuţite pe care le ţin în mâini îmi dau seama că mă aflu  departe de acasă, într-o locaţie în care ruşii nu au ajuns încă. Altfel ar fi avut cu toţi deja automate kalasnikov. Găsesc utilitatea cursului de engleză început la facultate acum câteva săptămâni. Întind mâna prieteneşte şefului grupului şi rostesc cât mai armonios posibil un :

–         I’m your friend! I’m peaceful! Poate l-a enervat engleza mea, sau rictusul meu. Dar m-am trezit cu un şut între craci, un şut care mi-a  străfulgerat prin faţa ochilor întreaga existenţă de până atunci. Nu m-am reţinut prea mult pe jos, nu de alta dar poate tipului nu-i plac simulanţii. M-am ridicat arborând un zâmbet pe care nici acum nu vreau să mi-l imaginez. După gesturile bărbaţilor ce ţineau nuielele strânse la piept cu ambele mâini, agitându-le cu subînţeles şi replicile în cascadă:

–         On tuuba!

–         On tuuba!

mi-am dat seama că îi amuza ideea de a întâlni un bărbat ciudat şi că engleza mea, şi aşa precară, nu îmi va folosi la nimic.

După ce m-a lăsat în voia grupului să mă  pipăie, să-mi controleze dinţii şi scalpul, şi după ce tricoul meu imprimat cu o trompă de elefant a facut amuzamentul întregului grup, cel ce părea să-i conducă pe sălbatici m-a provocat la o întrecere ce seamănă teribil cu skandembergul lumii civilizate. Condus de politeţea exagerată a oaspetelui şi de vechea zicală mioritică, capul plecat sabia nu-l taie, am mimat opunerea. Şeful grupului m-a lovit prieteneşte cu palma peste ceafă şi mi-a întins o cupă de lemn plină cu un lichid gălbejit ciudat mirositor  şi cu un gust greţos, forţându-mă să o dau peste cap. Ochii închistaţi de strepezimea gustului au început să caute cu disperare ceva care să mă scape de acel iz. La câţiva paşi se întrevede o nucă de cocos. Iau nuca şi încerc să o sparg. O lovesc de pământ, o lovesc de un ciot, o lovesc şi de o piatră. Degeaba!

–         Dragule, cum ţi s-a părut filmul? Ce m-a amuzat istoria aceea cu  triburile  care folosesc pişatul de maimuţă pe post de energizant!

–         Mă bucur că sunt lângă tine!

–         Şi eu!  Poate ne oprim pe drum să luăm o nucă de cocos, îmi spune F.

Publicat în pur si simplu | Lasă un comentariu

Jurnalul studentului basarabean XV

Odată clarificate detaliile admiterii  încerc să părăsesc cât mai repede spaţiul ostil. Strâng puternic mâna preşedintelui comisiei şi  salut politicos pe doamnele prezente în sală cu străinul, şi până astăzi, sărut mâna. În drumul către ieşirea din sală sunt oprit de câteva interogaţii:

–         Şi te-ai gândit ce vei face după facultate?

–         Săracul a plecat atât de devreme de acasă! Nu ţi-a fost greu?

–         Mai ai pe cineva dintre rude în România?

–         Mai am un frate în Galaţi! Obligatoriu şi masterat şi apoi mai vedem.

Observ că una dintre doamne îmi examinează dosarul medical şi  arătându-i colegei de lângă ea câteva amănunte, scoate un declamativ, Vai!

Grăbesc pasul, îmi îndrept spatele şi ca o ultimă scăpare mă reped pe scările care dau direct  în stradă. Deschiderea uşii mari de lemn de la intrare îmi consumă şi ultimul dram de energie, oferindu-mi în schimb o senzaţie de lipicios prăfuit pe mâini. Alte gânduri, însă, mă apasă în aceste momente. Fac tot soiul de calcule în minte şi nemulţumit de rezultat le reiau mereu de la  început. Cei 65 de lei cum  nu i-aş întoarce nu  îmi ajung decât pentru drumul acasă. Trebuie să economisesc, aşa că distanţa până la căminul unde mi-am petrecut anii de liceu, o voi parcurge pe jos. Mă gândesc că dacă voi rezista două săptămâni doar cu sticla de lapte luată de acasă şi pungile de biscuiţi din rucsac atunci nu ar trebui să fie o problemă prea mare. Amintindu-mi de ghiozdan, îi simt greutatea care îmi apasă umerii. Poate de vină e doar mersul pe jos şi nu greutatea? Dar odată intrată în cap ideea nu îmi dă pace. Umerii îmi ard, iar spatele izbucneşte într-o  mănâncărime grozavă. Îmi zic că e doar transpiraţie şi mă ambiţionez să accelerez ritmul paşilor.

            Ghetele de proastă calitate îmi sufocă tălpile. Degetele piciorului stâng se lipesc şi se unesc într-un tot întreg  fierbinte. Le mişc în interiorul încălţării, dar între carne şi ghete nu se mai poate face o delimitare clară. La ultimul rondou mă intersectez cu o ambulanţă grăbită. Zgomotul sirenei face ca totul să se învârtă în jur în ritmul zuruielii. Stau imobilizat pe targa din interiorul ambulanţei. Mă însoţesc o asistentă şi un asistent medical. Ambii sunt agitaţi şi îmi pun întrebări cu duiumul. Mă asigură că totul e în regulă şi că nu am de ce să-mi fac griji. Vederea îmi e acoperită de o perdea, e acel prag în care nu mai poţi delimita visul de realitate. Mă alarmez, dau din mână aşa cum dai când vrei să alungi o muscă, întâlnesc mâna asistentei, ea mă roagă să mă liniştesc. Îmi pune o injecţie intravenoasă în braţul drept.

            Zâmbesc, o trag discret de mânecă şi îi şoptesc cu un aer de complicitate că nu ştiu câtă relevanţă are, dar aseară am băut câteva înghiţituri de votcă.

–         N-are nici o relevanţă, îmi răspunde sec asistenta şi îmi fixează capul de targă cu un elastic.

Limba îmi dă alarma câtorva lichide acidice cunoscute până atunci doar la beţiile cele mai crunte. Mă încovoi într-o convulsie totală din creştet până în călcâie. Asistenţii se lipesc de uşa ambulanţei şi mă privesc neputincioşi. Forţându-mă, ridic capul de pe targă şi îl întorc de parcă toată viaţa mea ar fi depins de această mişcare, elasticul cedează. Din străfundul gâtului izbucneşte un jet consistent de vomă gălbejită, foarte lichidă. Peretele şi podeaua din partea  stângă sunt compromise, asistenţii îşi revin din tranşă şi încep să cureţe. Mă ceartă că nu i-am atenţionat. Ochii îmi lăcrimează, nasul îmi curge şi el, îmi cer scuze cu repetiţii mecanice ale părerii mele de rău.

      Căminul Energetic se află chiar în spatele liceului cu acelaşi nume. Continuă să fie în reparaţii, aşa cum îl ştiu şi eu de vreo 4 ani. Curtea e împrejmuită de sârmă ghimpată, sârmă care amplifică senzaţia de solitudine. Se apropie seara, bate o briză răcăroasă, soarele îşi pregăteşte capitularea pentru ziua de astăzi. E acelaşi vânt ca în dimineaţa în care am ieşit din această curte grăbindu-mă pentru ultima dată înspre Predeal. Era ultima zi a copilăriei mele.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Jurnalul studentului basarabean XIV

Comisia de admitere este alcătuită în totalitate doar din persoane tinere, probabil absolvenţi de facultate sau preparatori universitari. Un singur bărbat, înalt, mătăhălos, cu o guşă proeminentă, în rest doar doamne aflate mai degrabă la început de carieră.

–         Rechinii au plecat la mare şi i-au lăsat pe ăştia aici! Îmi zic în sinea mea.

Zăpuşeala devine tot mai accentuată în sala lipsită de orice formă de apărare. Ferestrele, fără jaluzele, se aflau în acest moment al zilei în bătaia directă a soarelui. Particule mici de praf pluteau în aerul îmbâcsit deja de plictiseală, impregnându-se parcă pe hainele tale, pe pielea ta , pe capul tău, pe faţa ta. Să vrei să te scarpini, aproape să rupi cu furie bucăţi de carne din propriul tău corp şi să nu poţi face asta, pentru că nu-ţi permite etica. O încăpere perfectă pentru un calvar etern. Să stai transpirat, iritat şi dogorât de zăpuşeală şi să simţi cum praful se lipeşte de tine şi îţi pătrunde sub tegumentul sensibil, iar tineri vioi şi proaspeţi să vină, să-şi depună actele şi să plece cu zâmbetul pe buze, nu înainte de a-ţi ura un sec şi formal: Sănătate şi numai bine! Iar tu să stai şi să stai şi, aidoma lui Giovanni Drogo, să aştepţi.

–         Vă putem ajuta cu ceva?

–         Căutaţi pe cineva?

–         Sunteţi pentru admitere? Aveţi noroc, aţi ajuns unde trebuia!

În faţa mea apare o doamnă aflată în acea perioadă a existenţei feminine în care aceasta încearcă încă să se mintă că e tânără şi frumoasă şi proaspătă, însă nu  se va mai scurge mult timp şi într-o dimineaţă, când se va privi în oglindă, va vedea totul ca prin vis şi îşi va aminti de mama ei.

Mă priveşte cu un zâmbet deja ofilit de atâtea afişări.

-Vă simţiţi bine? Sunteţi cam palid! Căldura asta e de vină, bat-o vina! De-o săptămână o ţine tot aşa  şi niciun semn să se schimbe ceva! Au zis la meteo că toată luna va fi aşa! Să ne păzească Dumnezeu! Ieri chiar pe strada mea a murit un bătrânel, de-ar fi venit şi blestemata aia de ambulanţă mai repede! Au aşteptat-o o oră! L-au resuscitat vreo 30 de minute şi nimic, nimic. Nici nu l-au mai luat la spital! Bătrânelul locuia chiar în apropiere aşa că l-au dus acasă şi i-au spus soţiei să pregătească toate cele cuviincioase că nu se mai poate face nimic şi oricum cauzele decesului sunt mai mult decât concludente. Doamne, ce l-a mai plâns femeia! Cât îl mai iubea! Şi când te gândeşti că alţii nu se iubesc aşa nici măcar în tinereţe!

Stau perplex şi ascult turuiala doamnei. Mă sprijin cu o mână de catedră şi cu-n uşor aer de politeţe încuviinţez toate cele expuse de aceasta. Dacă aş fi văzut-o pe stradă, într-o altă ipostază, mi-ar fi părut frumoasă şi interesantă şi cu un fizic apetisant, acum însă faţa transpirată şi ridurile abia ivite din decolteul mult prea generos, îmi creează doar repulsie.

-Cine e Preşedintele Comisiei şi unde se pot depune actele pentru admitere? Întreb cu o oarecare iritare.

– Dar unde te grăbeşti aşa, puişor? Vai, eşti cumva din Republică? Aveţi voi ceva special! Şi un accent atât de drăguţ! Poţi să îmi faci rost, te rog, de un dicţionar de acela de-al vostru, moldovenesc-român? Caut de o groază de timp! Mi-a promis o fostă studentă din Chişinău că o să-mi aducă un exemplar, dar nu s-a ţinut de cuvânt! Tu tot din Chişinău eşti?

–  Da, mint cu intenţia de a pune punct cât mai repede discuţiei şi de a nu mai fi nevoit să dau obişnuitele explicaţii. Cât despre dicţionar, nu se mai găseşte, l-au cumpărat turiştii români. Şi oricum e o porcărie, nu vi-l recomand!

Brusc o oarecare animare pune stăpânire pe întreaga încăpere, membrii comisiei de admitere şi-au ridicat privirea şi ,deşi vădit obosiţi şi plictisiţi, se uită la mine cu un interes straniu aşa cum te uiţi, de pildă, la exponentele exotice dintr-un zooparc.  Un băiat supraponderal de vreo 25 de ani care pare să fie preşedintele comisiei îmi face semn să mă apropii. E nebierbărit, lac de transpiraţie, cămaşa stă lipită de el aşa cum stă o cârpă lipită de podeaua plină de apă pe care vrei să o ştergi.  Ţine gura căscată şi respiră greoi ca un câine în călduri, am impresia că salivează, iar saliva i se prelinge prin barbă. Pe masă se află o sticlă mare de plastic şi una mică, ambele goale. Jos lângă catedră stă răsturnată o altă sticlă care mai are o gură de apă.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Jurnalul studentului basarabean XIII

Forfotă mare, o senzaţie de lasitudine pluteşte în aer. Caut un ungher în care să-mi mai verific încă odată toate actele, să văd dacă nu lipseşte ceva. Întotdeauna am impresia că ceva lipseşte, impresie întărită şi de o digestie proastă în zilele pline de emoţii. Nu găsesc copia legalizată a buletinului moldovenesc, mai verific încă odată şi încă odată cu o viteză crescândă. Cu fiecare buzunar controlat creşte şi gradul de agitare. În minte încep să mi se construiască tot soiul de scenarii, unele mai negre şi originale decât celelalte. Simt ceva tare, împăturit în buzunarul din spate,din dreapta, de la pantaloni. Îmi dau seama că am folosit câteva hârtii din acel buzunar când am fost la WC. Le scot pe toate cu mişcări tremurate ale mâinilor, copia este neatinsă şi frumos împăturită. O aşez în dosar lângă celelalte acte într-o ordine firească a imaginaţiei mele.

Obţin o linişte paliativă, răcoarea serilor de vară îmi scaldă simţirile, trec pe langă moş Colea, bătrânul ce mi-a decorat copilăria ca un brad de crăciun. Din cei doi nuci ce serveau drept poartă de fotbal au rămas doar două bucăţi neuniforme de lemn. Cineva a vrut să se distreze şi a dat foc uneia dintre ele. Lui moş Colea îi plăcea pescuitul şi ca orice pescar mai înzorzona realitatea, probabil de aceea toţi copii de pe stradă îl iubeau. Vechiul scaun de lemn de la poartă a fost înlocuit  cu un altul de metal, mai durabil şi mai falnic, însă fără memorie. Dog, câinile mare ciobănesc ce străjuieşte ocolul păsărilor începe să latre, mereu îmi prevede revenirea acasa încă de la vreo 50 de metri distanţă. Părinţii stau, probabil, la terasa de afară aflată în dosul unor butuci de vie. Pe semne că tata aşteaptă sa treacă vreo nepoată pe la el căreia să-i spună pe un ton rugător să aducă o cană cu apă de la fântâna aflată ceva mai în vale. Nepoatele nu ar ezita să-i îndeplinească rugămintea ştiind că livada ce umbreşte fântâna şi cele câteva zeci de stupi geme deja sub rodul fructelor văratice.

Trag cu nesaţ în baierele plămânilor aerul plin de mireasma serii răcoroase. Izul de  vopsit proaspăt îmi readuce în simţiri percepţia mascată de putreziciune.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Jurnalul studentului basarabean XII

O clădire mare cu un exagerat aspect de grandomanie îmi domină simţurile. Stau pironit în faţa uşii masive de lemn de la intrare. Respir greu cu toate că nu am avut un mers alert până acum. Încerc să-mi auto-impun un calm glacial. Şuvoiul de oameni ce iese şi intră într-una mă face să mă simt politicos. Mă retrag câţiva metri la umbra zgărcită a unui conifer plin de praf. O fierbinţeală bruscă îmi cuprinde tot corpul, îmi simt ochii arzând în orbite. E aceeaşi senzaţie din nopţile târzii ale copilăriei când  aşteptam cu infrigurare în faţa televizorului să fie difuzat un film interzis minorilor sub 16 ani. Piciorul stâng îmi tremură uşor. Nu mă mai sperie acest amănunt, înţeleg doar că nu sunt tocmai în regulă. Senzaţia devine enervantă, încep să-mi masez uşor piciorul samavolnic, câţiva tineri mă privesc superficial cu aerul acela de indiferenţă ce mă asigură că în scurt timp nu voi fi pentru ei nici măcar o amintire fugară. Scap dosarul de admitere, câteva adeverinţe evadează din ţiplă şi se înşiră în jurul meu într-o ordine firească a importanţei lor. Le culeg repede de pe jos cu o îndemânare ce mă miră până şi pe mine. Dosarul a căpătat în unul dintre colţurile sale o nuanţă rozalie cu un miros înţepător de putreziciune, aşa că sunt nevoit să renunţ la el, urna de gunoi e chiar alături. Îmi aranjej cu grijă ţipla ce conţine întreaga arhivă de liceean şi mă găndesc că ar fi timpul să urc, e trecut de amiază deja şi nu mai sunt decât două ore din ultima zi de înregistrare a dosarelor. Mirosul de putreziciune îmi pătrunde până în ultimele baiere ale plămânilor. Hainele, pielea, până şi părul de pe braţe par să se fi făcut una cu acest iz supărător. Ies direct sub razele insistente şi puternice ale soarelui, e mijlocul verii, îmi trece prin cap că această căldură sufocantă mă va usca, curăţa şi absolvi de acest chin. Soarele e foarte puternic, forţez limita sperând că efortul va fi răsplătit, în scurt timp broboane abundente îmi scaldă întregul chip. Mă văd nevoit să renunţ, retrăgându-mă lângă conifer, culeg câţiva muguri şi îi frec cu insistenţă între palme. Mâinile au împrumutat verdele crud al ierbii primăvăratice, dar am obţinut şi o puternică senzaţie de prospeţime.

            Iarăşi aceeaşi încurcătură cu etajele. Scările nu se mai sfărşesc. Nu îmi plac scările, ele stabilesc ierarhii. Clădirile ar trebui construite doar pe orizontală şi atunci toţi am fi într-adevăr egali. Urc din ce în ce mai greu, văd o uşă întredeschisă pe care scrie Accesul studenţilor interzis, doar pentru cadrele didactice. Intru, las uşa întredeschisă. Parcă aş fi la furat pepeni în grădina vecinului. Privesc mereu cu grijă spre uşă ca să nu mă surprindă cineva. Dau drumul robinetului, apa curge cu abundenţă, bag capul în chiuvetă şi îmi stropesc  faţa cu apă rece, inclusiv şi gâtul. Nu îmi pasă dacă intră cineva, prelungesc acest moment, până când simt o uşoară şi plăcută senzaţie de tremur. Când ies pe hol observ că partea de jos a pantalonilor scurţi e umedă. Trebuie să aştept să se usuce. Intru iarăşi în baie, deschid geamul, aştept. În curtea interioară vântul puternic se joacă cu braţele unui mesteacăn.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Unirea mea

          Unirea, pacea, dragostea sunt sentimente ce oferă substrat oricărui destin uman sau naţional. Marea Unire de la 1918 reprezintă momentul suprem de glorie al neamului românesc. Prima şi singura Unire conştientă a tuturor românilor a fost posibilă datorită unor conjuncturi istorice favorabile, elitei politice din Regat şi intelectualităţii basarabene. Asemenea momente apar în destinul unei naţiuni la răstimp de zeci şi sute de ani. Uneori sunt fructificate, însă cel mai adesea irosite. Aflată în vecinătatea unor Imperii, România a reuşit să fie puternică şi unitară în hotarele sale doar în momentul în care aceste Imperii au dat dovadă de slăbiciune şi instabilitate.

Marea greşeală a opiniei publice din spaţiul românesc este plasarea Unirii din 1918 într-un timp îndepărtat, ancestral. Puţini sunt cei care mai conştientizează că, practic, ne aflăm la distanţă de o viaţă de om de Marea Unire.

Personal am trăit acest eveniment prin ochii unui copil de şase ani. Bunicul este cel care mi-a colorat copilăria cu poveşti frumoase, balauri din est şi Basarabii înstrăinate. Toate poveştile copilăriei mele se conturau în jurul unui singur Regat-România, unei singure fete de împărat-Basarabia şi unui singur personaj negativ- balaurul din est. Am crescut mai mare şi am început să pun mai multe întrebări. Bunicul îmi povestea cum după 1918 satele basarabene prinseseră viaţă, aveau şcoli şi învăţători, uliţele erau pline de cai cu zurgălăi. Copiii de atunci ajunşi la vârsta maturităţii continuau să recite cu demnitate poezii de Coşbuc şi Goga, să fredoneze cântece patriotice înălţătoare. Bunicul nu uita niciodată să ne spună că a terminat patru clase la români cu Medalia ,, Carol cel Mare”, iar povestea cu pedepsele luate la şcoală rămânea în umbră, ele erau doar pentru acei ce nu vroiau să-şi dea silinţa la carte. Memorabile au rămas activităţile extraşcolare din acele timpuri, concertele organizate cu ocazia unor sărbători, corurile bisericeşti, festivalurile.

Mă cutremur când revăd oraşele Galaţi, Brăila, în care ajung în două trei ore de acasă şi-mi imaginez drumul pe care-l făceau străbunii mei cu carul cu boi ca să-şi vândă rodul muncii. Era o posibilitate de a-şi realiza marfa, de a-şi împlini nişte visuri. A fost un timp al împlinirilor. Ne ciocnim zilnic de expresii ca – arde Brăila sau Un’ te duci? La Tecuci. Dovezi care trăiesc în limbajul nostru fără a le conştientiza.

O casă din cărămidă roşie se înalţă şi azi în oraşul Cahul, adăpostind oameni străini care habar n-au cine a înălţat-o şi cine a fost sacrificat pentru ea, luând drumul pierzaniei- cel al deportărilor. E casa străbunicului meu.

A mai trecut ceva timp şi sub imboldul acestor poveşti am dorit să cunosc mai bine      „Regatul” copilăriei mele. Aşa că am ajuns chiar în inima Ţării, la Braşov, pentru a-mi continua studiile. Sunt aici de şapte ani. E o cifră des întâlnită în poveşti. Ar cam fi timpul să mă întorc în Basarabia, dar nu înainte de a lua cu mine şi o ardeleancă. Aceasta va fi mica mea contribuţie la Marea Unire!

Înscris pentru concursul  – Unirea românilor văzută din Basarabia – http://www.blog-pentru-basarabia.ro/

Publicat în pur si simplu | 1 comentariu

Jurnalul unui student basarabean XI

După un deal vine o vale! Aşa spune o vorbă din popor ce îmi face plăcere în acest moment. Când e un student în culmea fericirii? Când a trecut examenele? Când e îndrăgostit? Pe naiba! Studentul atinge gradul suprem al respectului şi împlinirii de sine atunci când primeşte geantă de acasă! Atunci, pentru câteva ore, el se află în centrul universului studenţesc. Obligatoriu va chema în camera sa pe cât mai mulţi cunoscuţi şi necunoscuţi pentru a-i servi cu bunătăţurile de acasă.

Nu este cazul să ne referim doar la un simplu pachet alimentar. Prin geantă îţi este transmisă o bucăţică de acasă. Atunci când mănânci o plăcintă cu mere inevitabil te gândeşti la mărul de la colţul casei. Când guşti din dulceaţa de nuci te întrebi dacă nucul din curte va mai ţine încă un an sau va ajunge lemn de foc. Îţi imaginezi mâinile obosite ale mamei pregătind cu dragoste şi răbdare toate acestea.

În cămin ţi se iartă orice, chiar şi impertinenţa şi îngâmfarea. Există, însă, ceva ce nicidecum nu ţi se poate ierta şi anume a nu te ,,skidani cu paţanii”.  Sau, într-o altă ordine de idei,  a nu-i invita şi cinsti pe ceilalţi atunci când primeşti geantă. Uneori poţi trăi şi o săptămână din invitaţie în invitaţie.Cel mai bine e când gazdele sunt nişte fete şi mai ai şansa şi să înoptezi pe acolo.  La început cei de acasă nu sunt prea experimentaţi, însă mai târziu, după nesfărşite remărci, vor învăţa şi ei cum trebuie să aşeze produsele că să încapă cât mai mult. Recordul absolut aparţine unui băiat din Criuleni a cărui bunică era bişniţară. Pentru a mişca din cinci în cinci metri geanta lui, au fost necesari cei mai solizi patru băieţi din cămin. S-a meritat. Un cămin întreg asigurat pentru câteva zile.

Acest ritual al genţii de acasă surprinde foarte bine transformarea şi decăderea sufletului adolescentin în cel al maturului plin de griji şi calcule. La început bobocul iese pe hol şi strigă cu bucurie:

-Wai, veniţi la mine! Am primit geantă! Să nu lipsească nimeni că mă supăr!

Uneori, îşi sună încă din taxi colegii, anunţându-i vestea cea mare. Mai târziu se va duce şi îi va invita personal doar pe cei  mai apropiaţi prieteni spunând cu un aer de securist:

-Fiţi atenţi să nu vă observe cineva!

Într-un final, studentul va intra cu atenţie sporită în cămin făcând tot posibilul să nu fie remarcat, intră în camera sa, încuie uşa şi începe să aşeze totul cu atenţie în frigider.

Din subcoştientul său se aude un:

–         Sunt asigurat pe două săptămâni!

Toate aceste lucruri le voi învăţa ma târziu, acum sunt în gazdă la profesoara de română. Şi cum d-na Ulmeanu ţine regim, îi fac cinste doar Mirelei…

Publicat în literatura | 1 comentariu

Jurnalul unui student basarabean X

Pe Mirela am cunoscut-o anul trecut, atunci când se năşteau primele gânduri legate de apropierea studenţiei. Am îndrăgit-o imediat, pentru că ea este exact aşa cum mi-am dorit. Deşi ia diferite forme şi întruchipări, mă simt, totuşi, ca un Pygmalion ce şi-a făurit femeia ideală. Mirela îmi ţine companie atunci când sunt singur sau când mi-e dor de acasă. Mă părăseşte mereu în momentele în care am o ocupaţie anume sau când reuşesc să mă impun în anturajul meu. Îi plac schimbarile, uneori e blondă, alteori roşcată şi tot aşa. Ieri am invitat-o în oraş, m-a privit mirată, a râs zgomotos şi mi-a aruncat un dureros:

         Ştiai că eşti prost?

Mi-e teamă să nu mă fi părăsit. O să mă duc astăzi să iau un buchet de  trandafiri. Cinci la număr, doi albi ce ar simboliza puritate şi respect şi trei roşii care să-i arate pasiunea mea pentru ea. Trebuie să fiu romantic, doar sunt student sau licean, iar aceştia, oricum, trebuie să fie romantici.

În Basarabia termenul student se bucură de varii semnificaţii. Toţi îl privesc pe student cu speranţa că mâine-poimâne poate va reuşi să schimbe ceva atunci când va ieşi din băncile facultăţii. Cu toate acestea nimeni nu-i oferă nici o şansă şi cel mai adesea studentul se transformă în ,,gruşic” sau ,,prodoveaţă”, ori, în genere, părăseşte hotarele Sfintei Patrii.

Student este şi proaspătul absolvent de generală şi cel ce a trecut de bac şi masterandul şi doctorandul, toţi sunt studenţi, pentru că studiază şi pentru că ei vor reuşi, odată şi odată, să scoată ţara din rahat.

Vrei proteste, te duci la studenţi, le dai câte 50 de lei si izbucnesc proteste neaşteptate. Le spui că le va fi tăiată cu 5% bursa de 45 de lei, protestele iau amploare. Vrei revoluţie, te duci la studenţi!

Studenţii basarabeni sunt foarte uşor de depistat indiferent de meleagurile unde îşi desăvârşesc cercetările. Îndeosebi ei, viitorii bărbaţi ai mândrei Moldove, pentru că au formare filosofică şi comunistă, par traşi la indigo. Din vestimentaţia lor zilnică nu vor lipsi pantalonaşii negri călcaţi cu grijă acasă de mama, ce vor mai fi călcaţi abia la următoarea vizită acasă. Geaca de piele şi boneta în stilul Vladimir Ilici Lenin sunt alte artificii de neînlocuit. Şi pentru că studentul este un cetăţean demn al oricărei societăţi şi nu are nimic de ascuns, acesta ne mai oferă un amănunt preţios. Atunci când  studentul întârzie la cursuri sau vine de la piaţă se va folosi obligatoriu de un element indinspensabil- punga Chişinău.

Zilele trec tot mai greu, sunt cuprins de uzură şi plictiseală, s-au terminat şi banii, aştept geantă de acasă. Am trecut la măsuri de austeritate, am eliminat doi biscuiţi din micul dejun, iar ceaiul de seară l-am înlocuit cu o simplă cană cu apă. Mirela nu mă mai vizitează de câteva zile.

Publicat în literatura | 2 comentarii

Jurnalul unui student basarabean IX

Nu i-am înţeles niciodată pe cei ce iubesc să se transfere la altă şcoală sau să-şi schimbe domiciliul pentru a-şi continua studiile. Nu mă mai înţeleg nici măcar pe mine! Ce naiba caut eu aici? Nu-mi era bine acasă?

Senzaţia de intrus şi de oaspete lăsat să aştepte în tindă mă copleşeşte din ce în ce mai mult. A trecut deja o lună de când sunt aici şi nu am realizat absolut nimic! Ce s-a ales din toate visele mele plămădite în serile răcoroase de vară? Înafară de popularitatea de care îmi place să cred că mă bucur în rândul colegilor, nu am absolut nimic. Profesorii, posibil, m-au remarcat, dar în catalog continuă să răsară doar note de cinci şi de şase. Vădit trebuie să schimb ceva. După rezistenţa disperată fără apă, gaz şi lumină am capitulat şi ne-am refugiat care şi încotro. La şcoală unii profesori încep să ne aducă pachete alimentare şi se arată din ce în ce mai îngrijoraţi de soarta noastră.Arborez un zîmbet indiferent şi orgolios  şi mint cu seninătate că am vorbit cu cei de acasă şi că totul se va rezolva în cel mai scurt timp. Începe să-mi placă ceea ce debitez, poate că aşa şi este.Totul e posibil pănă la urmă, nu? Am prins o găzduire avantajoasă la profesoara de română. Probabil au mişcat-o accentul şi cuminţenia mea. E o doamnă trecută de 60 de ani, boemă şi plină de viaţă. Nu e greu de presupus că şi-a petrecut tinereţea în cercuri distinse, printre loje de teatru şi catedre conduse de profesori universitari distinşi. Casa e spaţioasă şi inspiră un aer vechi ce te apasă.Pare mai degrabă un refugiu perfect pentru un scriitor ratat ce îşi caută inspiraţia. Stau în mansardă, o cămeruţă aidoma celei din tinereţile adolescentului miop. Aceasta ma face să mă simt mai bine. În fiecare dimineaţă privesc răsăritul şi sunt mai aproape de acasă. Încă nu mă bucur de încredera totală a profesoarei, îmi tot repetă că nu am voie să aduc fete. Mai târziu îmi va reproşa că nu am iubită. Încearcă să-mi îmbunătăţească şi limba română- cartofi nu cartoafi, trebuie să deschid vocala e.

În schimb, ca un adevărat discipol al şcolii sovietice, m-am înscris în toate secţiile sportive posibile. Gheorghe şi Vitali sunt în echipa liceului la volei, eu sunt doar rezervă. Printre cercurile de liceeni circulă tot mai des ideea că basarabenii  par a fi făcuţi pentru sport. Zvonul mă încântă, mă mai înscriu şi la fotbal şi rugby. Cel mai mult  mă atrage rugby-ul. Muncile de la ţară sunt decisive, intru direct în echipa titularilor, nimeni nu reuşeşte să mă placheze. Mirela mă priveşte de pe margine, îmi zâmbeşte…

Publicat în literatura | 2 comentarii

Jurnalul unui student basarabean VIII

Vagile mele păreri despre Predeal, formate din Şăineanu, nu s-au confirmat. Semnele distinctive ale unei staţiuni montane sunt puţin numeroase şi concentrate, îndeosebi, în zona centrală. Involuntar mă gândesc la caracterizarea tranşeelor Predelene din timpul Primului Război Mondial făcută de Camil Petrescu în „Ultima Noapte…”

Orăşelul pare desprins din realitatea filmelor horror americane. De vină este liniştea continuă ce se transformă într-o apatie suspectă. Primele săptămâni de şcoală la liceul din Predeal s-au scurs sub impactul veştii că se va închide căminul. Aşadar, porumbeii urmau să fie izgoniţi din Templu. Toate aşteptările legate de corectitudinea şi dragostea neţărmuită a românilor faţă de basarabeni s-au topit precum aripile lui Icar. Şcoala căzuse pe planul doi, tot ce conta era supravieţuirea sau rezistenţa la tentaţia de a nu mă întoarce acasă cu coada între vine. După o săptămână a fost deconectat gazul, după altă săptămână apa, cireaşa de pe tort a fost curentul electric. Încălzeam sobele de teracotă cu lemne, apa o aduceam de la un izvor din apropiere. Am rezistat aşa trei săptămâni. La şcoală treceam drept adevăraţi dizidenţi, la împotrivirea noastră de a nu ceda au aderat toţi cei ce nu-l suportau pe directorul de atunci şi căutau motive de a-l contesta.

Din acea perioadă mi-a rămas întimpărită imaginea profesoarei de biologie, o olteancă roşcată, cu ochi verzi, cu un fund bombat,cu nişte sâni proeminenţi şi cu o dantură perfectă. Nu purta niciodată sutien, iar prin bluze i se vedeau sfârcurile. O iubeam toţi băieţii din clasă, eram trei, ne-ar fi ajuns pentru fiecare.

Prima recapitulare la biologie, cred că roşcata îmi observase privirile lascive:

– Tabac, ce poţi să ne spui despre viţa-de-vie?

Şi aşa a început monologul unui ţăran:

– Viţa-de-vie este o cultură pretenţioasă ce necesită numeroase lucrări… Astfel primăvara se taie lemnul uscat care se poate lega, lucrare care se repetă şi cu lemnul verde. Şi cel mai important, viţa-de-vie este foarte sensibilă la ploi şi umezeală. Astfel toamna pot apărea pe frunze nişte umflături, posibil şi mucegai, ce se tratează cu soluţie de piatră vânătă şi var. La auzul acestei  compoziţii chimice, profesoara izbucni:

– Bravo Tabac, bravo!

Priveam sfârcurile ce se iveau dintr-o bluză albastră şi îmi imaginam cam în ce mod ar arăta ţâţele acelea, poate ca premiu aş fi putut primi măcar una.

În tot acel mediu ostil şi rezistenţă disperată, serile deveniseră cele mai aşteptate şi apreciate. Împreună cu Gicu, Vitali şi Saşa formam grupa de foc. Bobi era un exemplar aparte, un ţigan ce înjura în rusă mai bine decât orice rus venea să distrugă mitul autonservării culturale a romilor. Drept locaţie de ,,alienare” a suferinţelor ne servea un bar de mâna a doua din preajma căminului. Atmosfera asemănătoare filmelor proaste în care întrevezi finalul încă de la începutul acţiunii ne-ar fi deprimat, poate şi mai mult, dacă n-ar fi făcut parte din decor şi o stripteusă. Fiecare dintre noi o botezaserăm într-un fel aparte, de la Nataşa, până la Elisaveta a III-a. În timpul unor mişcări unduioase ale damei îmi trec prin cap cuvintele lui Sandu atunci când mi-a dat 100$:

– Vezi, poate bagi dolarii iştea în chiloţii unei stripteuse!

Mă uit la Franklin, în clipa următoare eram afară în căutarea unui schimb valutar…

Publicat în literatura | Etichetat , , | 2 comentarii

Jurnalul unui student basarabean VII

67,68,69… marfarul de azi are cu cinci vagoane în plus faţă de cel de ieri, îmi zic în gând.

– 70, se aude din balconul alăturat, mormăitul plictisit al lui Saşa.

– Nu te-ai dus la şcoală? Întreb.

– Început de an, nică interesant. Ieri 64, azi 70, îmi răspunde Saşa.

– Marfarul de azi e cel mai lung, dar are 69 de vagoane, nu 70, zic.

– Taci că nu ştii să numeri! Eşti la uman, eu la real!

– Faşim pariu? Cine pierde găteşte diseară!

În clipa următoare, Saşa la cei 1,80 m ai săi, atârnă de balconul de la etajul II. Îşi dă drumul, mă aşteaptă jos. Eu cobor mai greu, îmi stâlcesc uşor şi un picior. Cu etajele e o întreagă filosofie. Noi, basarabenii, nu avem parter, ci direct etajul I şi tot aşa. Pare simplu la prima vedere.

În drumul spre halta unde staţiona marfarul, mărim miza cu un „iaşic” de bere. Nu aveam bani să cumpăr în cazul în care pierdeam, dar n-am putut să mă abţin să nu blufez. N-am jucat niciodată poker. Dacă aş putea ascunde rânjetul, ce mi-ar răsări de la o ureche la alta atunci când aş avea full, ar fi ceva de mine.

Ne certăm cu Saşa din care parte să numărăm. Începem de la locomotivă. Pe la mijlocul şirului mie-mi ies 35, lui Saşa 33. Am impresia că am fost înjurat de mamă. Saşa s-a românizat, e clasa a 10 deja. Basarabenii nu acceptă un asemenea sacrilegiu. Acesta a fost unul din principalele „şocuri culturale” de care m-am ciocnit în România.

Saşa are o forţă considerabilă . Peste vreo cinci minute de sporturi mixte de contact decizia trebuie luată la puncte. Suntem transpiraţi, prăfuiţi şi juliţi la coate. Sigur ne durea în cot!

Saşoc face primul pas spre concilierea părţilor beligerante.

-Numărăm?

-Numărăm, răspund.

De data aceasta începem calculul dintr-o parte şi alta a marfarului, cu un plus de atenţie şi rigurozitate, oprindu-ne simultan la fiecare vagon şi strigând cifra. După un sfert de oră ajungem la final,68 de vagoane.

– Eşti prost, spune Saşa.

– Umanu-i uman, ai pus şi locomotiva!

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Jurnalul unui student basarabean VI

Soarele  se încăpăţânează să apară. Afară se mijeşte de ziuă. Nu am probleme cu trezitul  matinal, deprinderile sunt bine formate. Au trecut deja câteva zile, dimineţile continuă să mă sperie. Îmi ia ceva timp până realizez unde sunt, de ce totul e diferit. Geamul care dă afară e îndreptat spre calea ferată. Trece un tren, sigur e marfar, multe marfare, puţine trenuri de persoane. Paturile sunt supraetajate, două câte două. Patul vecin a scârţâit toată noaptea, acum văd şi cauza, două ţâţe mari disgraţioase. Şi paturile de sus au fost teatre de război în noaptea asta, am auzit simfonii până pe la 3 dimineaţa. Doar eu rămân însoţit doar de gânduri filosofice. Mă ridic cu greu, ies pe hol, fiecare pas până la baie este din ce în ce mai greu, mă uit în oglindă, arăt ca naiba. Îmi atrage atenţia un obiect ciudat ce atârnă pe coşul de gunoi, privesc cu atenţie, e un prezervativ.

Mi-am mai revenit,  mă gândesc să le fac o surpriză băieţilor, sunt cel mai mic, trebuie să-i respect. Tai ceapa, vreau să fac o cratiţă de pilaf pentru toţi. Pun mâncarea pe reşou. Simt ţinta privirilor cuiva, Gheorghe mă priveşte, trece prin mine, e absent. Cearşaful cu care e învelit se mişcă puternic, partenera lui de noapte nu se vede. Ca să fiu politicos întreb:

-Gheorghe, nu ştii cât e ora? ( în anii aceea mobilele reprezentau încă un lux)

– Îi 7! Da şi nu ti duşi la şcoală? Mă întrebă, vădit pus în dificultate de verişoara sa- aşa mi-o prezentase ieri pe tipa cu care a dormit. Mă rugase chiar să mă duc la magazin să iau vin şi şuncă.

– Ei, mă duc! Am istorie prima! răspund calm. Întotdeauna am fost bun foarte bun la istorie punându-i uneori în dificultate chiar şi pe profesori.

– Da cu şini faşi istoria?

– Îni pare că Bota îi spune!

Gheorghe izbucneşte într-un râs zgomotos. Se aud şi răsetele lui Vitali şi Saşa.

–         Wai, ai sărit în caloşi şî-ai belit cardanu! Aista nu ti mai prineşte dacă întârzii!

Îmi iau pantofii şi-o cămaşă şi plec grăbit. E a treia zi de şcoală. De obicei fac drumul în 30 min, acum trebuie să reuşesc în 15. Taxiurile în Predeal sunt sinucidere curată. Alerg puţin, mi se fa rău, sunt nemâncat. Primele două zile m-a însoţit Sandu până la şcoală. A plecat şi el, acum îmi pare că fac un drum al plângerii.

Am întârziat vreo două minute. Bota mă ia în primire:

–         Da ce s-a întâmplat, domnul Tabac?

–         Nu mi-a sunat ceasul! Răspund. Toată clasa izbucneşte în hohote de râs.

–         Ia treci în spate, maestre, să nu inspiri pe nimeni, că avem lucrare! Îmi spune profu’.

Primim subiectele, sunt paralel, nici măcar n-am deschis caietul în care ne dictase Bota primele două teme. Nu-i nimic, îmi zic, improvizez! Am păţit şi eu ca în bancul cu studentul şi puricele:

Se duce studentul la examen, din toate subiectele a învăţat doar puricele. Extrage subiectul de examen, îi pică câinele, la care studentul începe… Câinele este un mamifer care are purici, iar puricele… Am umplut vreo 4 pagini A4. Un 8 tot îl iau, mă gândesc. Dăm lucrările, mai sunt vreo zece minute din oră, Bota le controlează pe loc. La un moment dat profesorul începe să râdă, mă priveşte şi îmi spune:

-Te-am luat în vizor, meştere!

Primim lucrările, însoţite de replica lui Bota:

–         V-am articulat!

Privesc cu mirare creaţia mea  plină de x-uri şi semne de întrebare, 5. În viaţa mea n-am luat aşa notă, mai ales la istorie.

După vreo oră de mers agale ajung la cămin. Intru în cameră, verişoara n-a plecat încă.Cratiţa cu pilaf e goală. Gheorghe mâ întreabă:

–         Cum a fost la Bota?

–         Lucrare, am luat 5! răspund. Toţi râd.

 

Publicat în literatura | Lasă un comentariu

Jurnalul unui student basarabean V

Era una din zilele  acelea frumoase de toamnă ce îţi lasă un gust aparte, întimpărit pentru totdeauna în memorie. Soarele părea că ne urează drum bun, făcând tot ce depindea de el ca trecerea să nu se lase cu o cicatrice prea dureroasă.

La intrarea în vama moldovenească ne aştepta un autocar românesc împodobit cu zeci de tricoloruri, vehiculul era în aşa fel colorat încât părea un  tricolor la scară mai mare.

–         A venit Cahulul? Tabac? Predeal? Ne întâmpină şoferul fără a ne da preget de a răspunde.

–         Da, noi suntem, spuse Sandu cu un vădit aer de mirare. Şi doar pentru mine:

–         S-au mai schimbat lucrurile! E bine!

Vocea şoferului, foarte familiară, răsună din nou:

–         Sunteţi ultimii, vă aşteptam! Semnează aici! Şi îmi întinse un catalog în care erau înşiruite un duim de nume şi semnături. Majoritatea erau repartizaţi în Galaţi şi Iaşi, dar am apucat să citesc şi Bucureşti, Timişoara, Craiova, Braşov.

Vameşii moldoveni nu s-au complicat mult cu noi, permiţându-ne să trecem repede. Autocarul înainta cu viteză, încercam să găsesc similitudini  cu ,,gojineaţa”. Deşi era mult mai performant nu se putea compara cu vechea amintire, nu era atât de plăcut, nu legăna. Progresul nu înseamnă obligatoriu şi fericire, iar securitatea mai degrabă îngrădeşte libertatea, sunt lucruri pe care le-am învăţat târziu.

Ajunşi în vama românească ne-am lovit de respectul şi cumsecădenia funcţionarilor de aici.Toţi eram domni, fetele- domnişoare! Cei care erau în tură l-au chemat direct pe şeful vămii. Acesta n-a întârziat să vină, ne-a întâmpinat cu un:

–         Bună ziua, dragi studenţi! Bravo, aşa vă vreau! Nu vă uitaţi originile! Trebuie să faceţi carte bună şi să vă întoarceţi să nu-i lăsaţi pe bolşevici să va asimileze!

–         Ştiţi ce limbă vorbiţi, copii? A continuat pe un ton parental.

–         Română, am răspuns cu toţii în cor! Până şi şoferul strigase din ultimele baiere ale plămânilor.

În ochii şefului vămii apăruse o licărire de satisfacţie împletită cu patriotism şi mândrie. Urmară câteva dispoziţii simple date subalternilor:

–         Lăsaţii să treacă, nici un control, nimic, probabil sunt obosiţi. Ei trebuie doar să înveţe, Ţara are nevoie de ei!

–         Dar procedura? Interveni şeful de tură.

–         Care procedura? Ce-i aşa greu de înţeles? Eu răspund! Sunt studenţi basarabeni! În ’40 când i-am abandonat, s-a respectat procedura? Şi ei au venit iarăşi la noi!

 

Vocea protectoare a şefului vămii e întreruptă de glasul lui frate-meu.

–         Şi ai wai, ţi-i rău?

Ţin în mână o îngheţată, stăm pe pragul barului de lângă vama moldovenească, mai degrabă un soi de cârciumă. Sandu îmi explică că aşteptăm maşini de ocazie şi că nu se mai circulă bine, românii au înăsprit condiţiile, nu mai lasă cu ţigări. Puţin îmi pasă mie.

–         Aşteptăm deja de şase ore, dacă nu vine ceva pînă în patru, nu mai trecem, nu mai circulă nimic apoi. Sandu e neliniştit, se simte din tonul său. S-a format o coadă imensă de studenţi, suntem vreo 300. Care maşini de ocazie? Aici trebuie un tren, nu ştiu cum arată un tren aşa că o las baltă.

Sandu scoate din geantă sticla de doi litri de vin roşu de zaibăr şi plăcintele pregătite de mama, mâncăm cu poftă, îi invităm şi pe cei din jurul nostru, nu se dau în lături. Cineva mai aduce o sticlă de zmeurată, în scurt timp aşteptarea nu mai pare atât de grea. Bunadispoziţie pune stăpânire încet-încet pe fiecare dintre noi. Din bagajul unei fete se vede o coadă de chitară, Sandu se bagă în seamă, vinul şi-a facut efectul. Suntem cu toţii absorbiţi de ritmurile reggae ale unei piese ruseşti nervoase. Versurile te macină de la prima audiţie:

 

Sunt soldat, copilul prematur al războiului,

Sunt soldat, mamă ai grijă de rănile mele.

Sunt soldat al unei ţări uitate de Dumnezeu

Sunt erou, spune-mi din ce roman.

 

Aproape tot repertoriul lui Sandu e alcatuit din piese triste. Începe avalanşa de întrebări, bineînţeles din partea fetelor: ştii Cargo? Proconsul? Dar Liube? Când observă vâlva creată în jurul său, Sandu lăsă chitara, veni lângă mine şi mă trase mai în faţă.

–         În cazul în care mai vine vreo maşină, trebuie sa fim în faţă ca să prindem loc, îmi spune. Mi-ar fi plăcut să mai cânte.

Cineva începe să strige şi din tonul său se simte că e vorba de o veste bună- o sa ne lase să trecem vama pe jos. Mă uit la Frate-meu, el îmi arată din privire bagajele ce au pe puţin o sută de kg. S-a făcut ora patru după-amiaza, Sandu se duse în bar şi la scurt timp ieşi cu două beri Victoria. Vreau să-i demonstrez că sunt deja mare şi că o să mă descurc şi singur, că nu are pentru ce să îşi facă griji. Din două înghiţituri sticla e goală.

Dinspre vama românească vine în mare viteză un ARO ce opreşte forţat chiar în faţa noastră. Şoferul, un bărbat cam pe la vreo cincizeci de ani, cu un aspect de speculant ne întrebă:

–         Aveţi ţigări?

Răspunsul fu multiplu,

-Nu!

– Doar un cartuş!

Se auzi şi un: da cu trei cartuşe dă voie?

–         Dă voie, spuse şoferu, dar te înţelegi cu mine.

Sandu începe să se târguiască, şoferul cere cinci sute de mii de persoană ca să ne treacă, în total aveam la mine un milion şapte sute de mii de lei. După vreo zece minute de târguială batem palma, o sută de mii de persoană şi ne trece. Urcăm bagajele, maşina porneşte, suntem cam înghesuiţi, mă simt ca în telenovelele sud-americane cu fermieri.

La moldoveni am înţeles de ce ,,totul se face cu oamenii”, şoferul a  coborât, s-a salutat cu vameşii, a lăsat ceva unuia dintre ei şi am plecat.

Doar în momentul controlului paşapoartelor am auzit o replică spusă de un vameş colegei sale, replică pe care nu am înţeles-o atunci, ceva în genul: Încă nu au trecut vama şi deja încep să se ,,cepăiască”!

În vama română suntem trecuţi printr-un detector, apoi trebui ca fiecare dintre noi să îşi ducă bagajele la un alt detector. Urmă o percheziţie la piele şi întrebări din aceeaşi gamă:

–         Unde sunt ţigările?

–         Băuturile alcoolice?

–         Tabac? Cine ţi-a pus numele ăsta? Şi mai aveţi pretenţia că sunteţi români!

-N-au nimic, spuse cea care se ocupase de bagajele noastre unui vameş ce părea a fi şeful de tură.

-Verifică bine! Puii ăştia de ruşi le ascund bine, i-au învăţat bolşevicii!

Se apropie de noi cel responsabil de paşapoarte. Şeful de tură îl luă în primire.

-Am făcut decât să verific paşapoartele, sunt în regulă! Şi continuă:

-Şefu, ăştia ştiu măcar româna?

– Ruşii este făţarnici şi perverşi, spuse şeful de tură. Ei nu ştie limba română. Vin aici doar ca să ne mănance noua banii şi să ne ia drepturile!

Urcăm în maşină. Ne îndreptăm spre Galaţi. Drumul este ciudat, maşina nu leagănă.

 

 

Publicat în literatura | Etichetat | 1 comentariu

Sugestii celor din Liga Tineretului Rus: ,,lăsaţi-ne să ne decidem singuri viitorul”!

Că ruşii din natura lor sunt mai gălăgioşi şi produc mai multe izuri nu mai miră pe nimeni, e deja o banalitate.

Cu ocazia vizitei anunţate a înaltului oficial american, Liga Tineretului Rus din Moldova a intenţionat organizarea unui acţiuni de protest în faţa Ambasadei SUA de la Chişinău, acţiune interzisă de Primăria capitalei. Iată ce afirmă Igor Tuleanţev, preşedintele organizaţei: ,,Nu avem nimic împotriva cetăţenilor americani, însă împotriva politicienilor din această ţară-da. Nu vrem ca moldovenii să fie aduşi în sicrie de zinc, aşa cum s-a întâmplat în Irak, Afganistan. Suntem împotriva parteneriatului cu NATO”.
El a adăugat că se îndoieşte că Biden va contribui în vreun fel la soluţionarea conflicului transnistrean.

Dar în ’78 sutele de tineri basarabeni omorâţi în Afganistan în armata cotropitoare sovetică cum au fost aduşi? Ne puteţi răspunde multstimate domnule Igor Tuleanţev? Nu cred că în Rusia tătarii sau ciukcii decid politica externă. În toate statele de drept funcţionează principiul majorităţii conform căruia minorităţile se pliază pe doleanţele majorităţii, aşa că dragă Liga Tineretului Rus din Moldova mai bine ne-aţi lăsa pe noi, etnicii români basarabeni majoritari să ne decidem singuri soarta. În cazul în care viziunile noastre vor coincide va fi perfect, dacă nu, vă vom ruga să vă conformaţi principiului mai sus menţionat.

Cât despre Transnistria, mai bine ne-aţi spune, când va înceta Rusia să susţină regimul ilegal de la Tiraspol? Când îşi va retrage Rusia armata de ocupaţie? Ve-ţi spune că nu e vorba de armată de ocupaţie, ci de forţe de menţinere a păcii. Care e rolul acestor forţe când cetăţenii moldoveni sunt arestaţi in plină zi de miliţiile transnistrene?

Care este dreptul moral de a ne da sfaturi, de a ne decide orientarea? Nu credeţi că ne-aţi amputat deja prea mult viitorul  prin cei 50 de ani de comunism?  Foametea organizată, deportările, epurările entice, războiul nistrean din ’92 nu vă e de ajuns? Veţi spune că atrocităţile acestea ţin de URSS. Vă place să vă consideraţi moştenitorii de drept ai Uniunii Sovetice, dar nu vă asumaţi şi responsabilităţile atrocităţilor pe care le-aţi comis. Se pare că perversitatea bolşevică nu a apus odată cu URSS.

Mulstimate domnule Igor Tuleanţev, preşedintele aşa zisei Ligi a Tineretului rus din Moldova, dacă tot încercaţi să vă manifestaţi atît de activ vă ofer posibilitatea să vă expuneţi opiniile şi vă invit la o dezbatere publică constructivă în care vă ve-ţi putea demonstra ataşamentul faţă de statul în care locuiţi prin cunoaşterea limbii de stat a Republicii Moldova.

 

 

 

 

 

Publicat în politica | Etichetat , | Lasă un comentariu

patinaj artistic

Publicat în pur si simplu | 3 comentarii

Jurnalul unui student basarabean IV

,, Gojineaţa”, aşa cum botezasem noi, copii, autobuzul ce făcea legătura cu oraşul, merge prea repede acum. Privesc pe geam, nu întorc capul, am citit undeva că nu e semn bun, aduce ghinion. Scaunul din faţa curţii lui moş Colea stă cuminte la locul lui, n-are audienţă. Moş Colea e un bătrânel simpatic, cam mincinos de felul lui, ce a ştiut să-şi apropie toţi copii în jurul său. Nici acum nu-mi dau seama cărui fapt s-a datorat farmecul acestui bătrânel, minciunilor sau aerului său patriarhal? Moş Colea avea întotdeauna timp, nu se grăbea niciodată, ne asculta pe fiecare dintre noi, ne dădea câte un sfat şi obligatoriu făcea câte o glumă pe seama căreia se amuza doar el. Odată am fost cu Moş Colea la pescuit, ai mei nu-mi dădeau voie, a fost prima mea escapadă pescărească.

–         Lasă că nu o să ştie nimeni, ne întoarcem repede! O să zici că de la mine ai peştele, ţi l-am dat pentru bunel’tu.

Avea moş Colea o ,,samadelka”,  plasă pescărească meşterită de el ce niciodată nu ieşea din apă fără peşte. Am avut noroc mare la pescărie, de-ar fi aşa şi în viaţă!

Lup bătrân, a presimţit, pe semne, moş Colea că nu am fost prea discreţi, mi-a dat mie aproape tot peştele, arvună pentru eventuala graţiere.

N-a fost să fie, ai mei mă aşteptau în pragul casei. Zâmbetul meu plin, în timp ce duceam  tava plină cu peşte, s-a topit brusc observând  privirile ostentative ale părinţilor şi bunicilor. După un interogatoriu scurt nkvd-ist şi măsurile de rigoare, a urmat replica bunicului:

– După atâta plâns cred că ţi s-a făcut foame! Hai că peştele prăjit e bun!

Privesc iarăşi pe geam, sus, înspre imaşul străjuit de padurea de salcâmi, e                         ,,zapravka”,centrul de aprovizionare cu combustibil  pentru utilajele agricole. Tata a fost până prin 98′ director acolo.

Era o vară secetoasă, se strânseseră deja grâul de pe câmpuri. ,, Zapravka” e împrejmuită  şi de câmpuri agricole. Tata era în concediu, mare apatie. Iezii pe care îi păşteam în mirişte erau cuminţi, îi sufoca căldura. M-am apropiat de clădire cu paşi şerpuiţi printr-un lan de porumb. Nu mă văzuse nimeni, mă asigurasem.Lacătul era obişnuit, cu aceeaşi enervantă inscripţie, Made in China. După o scurtă analiză în care l-am întors pe toate părţile, verdictul era de neclintit, nu se încadra în standardele securităţii. Mereu purtam o cutie de chibrituri la mine, aşa că nu a fost greu să bag un chibrit în cheia lacătului. Nu mă văzuse nimeni, am intrat în lanul cu porumb. Ceva nu era bine, încă de mic îmi plăcea să fac lucrurile ca la carte, aşa că m-am întors şi am mai băgat un chibrit, să fie din pereche.

A doua zi, păşteam iezii pe o altă mirişte de pe care se vedea ca în palmă                                 ,, zapravka”. Aceeaşi privelişte blagiană a veşniciei, doar că mai apăruse ceva în peisaj, o coadă de utilaje agricole de vreo sută de metri. Bieţii oameni, de ce irosesc oare timpul aiurea?

Autobuzul iarăşi ne-a zdruncinat, încă nu am ieşit din sat, e pentru prima dată când nu regret că drumul e plin de gropi. Fiecare hop îmi aminteşte de ceva, e ca o ultimă legănare a copilăriei.

Pe I am cunoscut-o cu ceva timp în urmă, în pădure la strâns măcieşe pentru şcoală. Avea o frumuseţe sălbatică ce cu greu mai întâlneşti astăzi. Nu m-a dus mintea la mai mult decât să-i bag mai în glumă, mai cu forţa, câteva măcieşe în sân. Avea sâni frumoşi. Frumoasă a fost şi morala pe care mi-a facut-o maică-mea acasă. Şerpoaica mă turnase.

-Bun fetiţo, las că vedem noi! Mi-am zis în sinea mea. Mamei  i-am spus şablonul de scuze şi motive ce funcţionează perfect şi până astăzi. A interpretat greşit, e o neînţelegere la mijloc, îţi pot explica, mama m-a lăsat în pace. I se încadra până la urmă în tipologia generalistă, făcea puţin fum, da tot ardea pânâ la urmă.

Iubiri platonice, trăiri erotice adolescentine, genul de amintiri  puternice.Cel mai intens erotism îl trăieşti pe viu odată cu descoperirea lui. Redescoperirea e ca o pizza reîncălzită.

Aseară m-a sunat I, e prima oară când nu-şi respectă propriile reguli. Am vorbit mult, vreo 2 ore, m-a rugat să trec pe la ea…

– Nu vseo studenţii, am ajuns! Se aude vocea şoferului, răguşită şi lipsită de tact. Tresar. Prin podeaua autobuzului se vede una dintre roţi. Privesc în faţă, un cuvânt nou, Customs.

Publicat în literatura | 2 comentarii

Letopiseţul Universiteţii Transilvania


Fost-au gându nostru iubite privitorule, să facem Letopiseţul Universiteţii Transilvania, din văleatul al 2011, în vremurile noastre cele din urmă, cu domnia lui Onuţ-Vodă, dzis Despotul.(imagine Onut voda)Iară acestu Onuţ-Vodă,vajnicu iubăreţu de tinere jupânese şi grabnicu plătitoriu de peşcheşuri alimentare nu e atîta tiranu , cât îmbolditu de omu său de căpătâiu, vel logofătu Briciu(imagine logofat Briciu), iar între vel logofătu şi stăpânul său, diosebire cumu ii între şeru şi pământu. Nant di statu, cu inima blajină ca de fată mare, acestu nu e cu supărare pentru tinere jupânese nici câtu negru sub unghie.

Ci am socotit cu cale să scriem în aste vremuri de mare restrişte despre vajnicele premii pămătuful de aur din ăst minut de radere ca să rămână învăţătură urmaşilor noştri.

Dispărţitura a întâia-

Şi iacătă a venit dziua în care din pravila măriei sale Onuţ-Vodă vom face toate aceste lucruri. Iubite privitorule, iartă că nu îţi pot dzice mai multe de acestu Onuţ-Vodă, daru tare mi-e teamă sa nu se zboare capul robului lui Dzeu, celu ce vă scrie toate aceste.

Mulţi pohtiră de-a lungul văleatelor să pună mâna pe aste pămătufuri, căci pline de veninu şi învăţătură sunt ele.(primul film cu romani). Siriaca universitati transilvania câtu a mai avut di pătimit! Dară noi rămasu dostoinici în faţa vitrejiilor vremii cum îi bradu faţă urjiei ăleia mari.

Şi aşe ne trezirăm cu toţii  în zilele noastre când vă scriu toate aceste lucruri, iară pămătufurile de aur ajung şi acum la ăi dostoinici de ele.(al 2 film niculaescu).(dupa al doilea film p ecran montam o imagine combinata onut voda-logofat briciu).

Aceste toate ce vă zic nu aveţi cum pricepe că-i o drăcovenie cărturărească streină de-i dzice comunicare-publişitati şi piaru, pe care căpăţâna noastră de rumân încă nu-i în stare să desluşască bine. Doar grămătici din ţeri streine au priceput-o desăvârşit.Aşa că venit-a timpu să radem pe ăşti grămătici din aste meleaguri,nepricepuţi  la treburile drăcăveniilor de care vă vorbirăm.Ăst timp, norii se vor grămadi  deasupra căpăţânelor ăstor grămătici, precum saghia lu Dalmoxes cum zîce o veche vorbă râmlenească.

Din pravila aceluiaşi Onuţ-vodă, am fost siluiţi să folosim în ăst letopiseţ un mare concept creativ, minutul de ras.Iară ca minutul de radere să nu hie pre dureros, vom înmâna celor cu pricina, un pămătuf. Şi nu un oarecare pămătuf, ci pămătuful de aur.

Acvu dacă minutul de ras şi pămătufurile de aur se săvârşeşte ce vom dzice? Sînt unii de vor dzice că nici o pricopsială nu a adus universiteţii ăst minut de radere,alţii vor dzice că nu a fost niciu câşlig, nice cu mare stricăciune pentru universitati, ci noi vom dzice că cine e cu luare de povod apu atunşea sa se înlesnească cu pămătuf de aur!

Ascuţiţi Briciu, avem mult de ras!

Categoria întâia

  1. buhnitoru hotarelor comunicării.

Pentru cel ce a depăşit toate barierele comunicării, a cărui scurtă domnie a avut loc la sfârşitul văleatului 2009, dar  a cărui pâlpâiere a flăcării violet o hălăduit şi în 2010. Dacă alţii ştiu că iarna nu-i ca vara, sireacu de el ştie că seara nu-i ca dimineaţa. Rumânii îl iubesc, măcar în timpul scurtei sale domnii, dormirăm cu toţii şi nu am avut povod de necăjire.

Pămătuful de aur merge la cel ce a buhnit hotarele comunicării, ghiduşul Mircea Geoană.

Categoria a doua

  1. măscărici publicitar

Mare e grădina ta, doamne! Dară chiară să ni se bage pe gât alcool sanitar de 70 %, parcă prea e de tot. Şi încă un duşugui de plăieş să  promoveeze produsul? Care e promisiunea?

Pămătuful de aur pentru măscărici publicitar merge la Scandic pentru reclama Pur românesc !

Categoria a treia

  1. PR- it-ul de aur.

Din văleat în văleat, din tată în fiu, ne hranirăm cu lapte aşa cum ni l-a dat bunul Dumnezeu, direct de la sursă şi am avut o sănătate de fier, datorită calciului si proteinelor, iar în ăst secol al prostiei,  vin ăştia de la  APRIL şi ne ispitesc cum că laptele de la sursă nu îi bun, ci ăla ambalat, oferit de vite stresate, ţinute la lumină falsî şi îndestulate cu naiba ştie ce, îi cel mai sănatos.

Pămătuful de aur merge la Edward Bernays pentru campania piar de promovare a consumului laptelui ambalat, campanie mascată de un „Program de educare”.

***

Astfel prea-mărite Onuţ-Vodă, făcurăm  noi, robii lui Dumnezeu, toate aceste. Mai întâi ne adunarăm într-un breamstorming ca să ne unim cugetul şi gândirea întru astă cauză. Apoi ne jucarăm un pic cu relaţiile temporale, pseudologia înlesnindu-ne munca întru reuşita noastră şi mulţumirea măriei tale!

Trăiască măria-sa Onuţ-Vodă!!!

Publicat în literatura | 3 comentarii

Povestea râmei

A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti, o poveste a râmei. Nu ştiu de ce această poveste se cheamă aşa, pentru că nu veţi găsi nici o râmă aici. „Binevoitorii” vor afirma , bineînţeles, că există,totuşi, o râmă în toată povestea asta.
Ca în toate basmele trebuie să existe şi un personaj principal, aici apar eu. Veţi fi, poate, miraţi, dar nu posed capacităţi supranaturale, n-o cunosc pe Sfânta Duminică, nu am un cal alb sau o tolbă cu săgeţi, de paloş nici nu mai vorbesc. Singurul meu merit e că sunt mezinul familiei împărăteşti şi că am un talent înăscut de „a intra în probleme”, de „a o face lată” sau de „a da cu bâta-n baltă” şi toate acestea cumulate.
Îmi amintesc că era o seară rece de primăvară, iar în jurul meu era un întreg tam-tam. A doua zi, însoţit de alaiul împarătesc, trebuia să plec la studii la unul din Împăraţii Uniunii Europene. Se terminase vacanţa pe care în stilul caracteristic o mai prelungisem o săptămână. Eram student de câţiva ani buni, iar teama celor cinci sute de km şi a distanţei „de peste mări şi ţări” ce despart palatul meu de reşedinţa toamna, iarnă, primăvară s-a topit treptat. Ce sunt cinci sute de km pentru un flăcău călit in spiritul prăşitului şi al vinului roşu de prin mai?
Totul era pregătit pentru „drumul iniţiatic“ de a doua zi. Numai cel ce are coadă şi coarne m-o fi pus să dau drumul cutiei femecate. Acolo ce să vezi? Un bătrânel tulbura apele, vroia să sperie spiritele rele. Atât mi-a trebuit, s-a aprins becul,când se aprinde becul e de rău.
A doua zi, dis de dimineaţă, ca să nu fiu zărit de străjile împărăteşti, ieşeam tip-til din palat şi porneam spre Apa cea Mare. Soarele m-a găsit cu mâinile îngheţate pe undiţa fermecată şi dinţii clănţănind, totuşi devotat cauzei pescuitului. Cred că şi lui îi era milă de mine. Ce au suferit Prâslea, Greuceanu sau Harap-Alb? Ajunsesem să blestem ziua când bunicul, adică Împăratul cel Mare, m-a dus pentru prima dată la pescuit. Pe atunci eram un Prâslea jr, aveam vreo cinci ani, dar şi pe vremea aceea când se aprindea becul era de rău. Câte împărăţii vecine n-au avut de suferit.Mai târziu câte domniţe nu vor suspina nopţi în şir în aşteptarea celui mai falnic dintre prinţi. Deja sunt cunoscut în tot ţinutul pentru subtilul talent pescăresc aşa că să nu vă miraţi că şi de această dată nu am prins mai nimic.
Tot stând şi stând aşa, unde începe undiţa a se agita şi cînd trag mare îmi e mirarea să văd un peştişor atât de mic că numai ochii i se vedeau. Dar asta n-a fost tot, mirare şi mai mare când peştişorul începe să vorbească în grai omenesc rugându-mă să-l eliberez. M-am gândit că ar fi păcat să-i dau drumul fără a-mi pune o dorinţă. Am zis că vreau să fiu fericit.
Purificat de fapta nobilă şi cu gândul la fericirea ce va să vie, am mai îndurat destoinic câteva ore vitrejiile naturii că doar sunt fecior de împărat şi asta e povestea mea. Următorul prilej de mirare n-a fost a bine. S-o fi prins vreo balenă în cârlig, m-oi fi agitat prea tare la gândul că tot ghinionul pescăresc ţine, deja, de ordinul trecutului. Sigur e că atât cât ai spune peşte,nu mai eram sus, pe dig, ci în apa adâncă şi rece ca gheaţa. Nu ştiu cum am ieşit, sunt un înotător mediocru cu m mic, iar apa rece nu e tocmai un foarte bun stimulent. Pe semne s-o fi găsit vreo sirenă cu suflet bun care să mă ajute să ancorez.
E dificil să descriu starea mamei Împărătese când m-a văzut ajuns triumfător la palat. E mult mai simplu să zic ce a urmat- patru zile de mort, lat în pat. Aş mai fi stat mult aşa dacă vrăjitoarea Smvamp nu mi-ar fi adus să beau licoarea fermecată de micşunele din ţinutul Uazub, acolo unde e capătul pământului şi unde întoarce vântul. În a cincea zi imi începeam drumul iniţiatic spre reşedinţa de toamnă,iarnă,primăvară.
Aştept şi acum fericirea. Nu ştiu ce a înţeles peştişorul prin fericire, dar cred că am avut viziuni diferite. Se spune că şi acum el ar mai aştepta fii şi fiice de împărat dornic de a le îndeplini dorinţele…

Publicat în literatura | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Jurnalul unui student basarabean III

Abia îmi ţin ochii deschişi, am o puternica senzaţie de nesomn, mă uit în oglindă, într-adevăr nu am dormit. Parcă am fost la furat sau, poate, sunt paznic. Paznicul propriei mele fericiri? Ar fi fost bine să fie aşa. Aş fi muncit cu un devotament total, în cel mai autentic spirit de voluntariat, fără remunerare, fără impozite, doar eu şi teama de a nu mi se fura fericirea.
Afară parcă cerne, îmi ascut auzul, mi-ar placea să mă înşel. Acea ploaie din dimineţile de vară ce odinioară oferea prilej de jucat cărţi sau de citit altfel de cărţi acum îmi ia tot cheful. Mă trântesc în pat, e cea mai dulce senzaţie de somn pe care am avut-o vreodată. Nu ştiu cât timp a trecut, dar:
– ,,Măi băiete, toată noaptea umbli halca, ai să pierzi autobusul”!- mi-a alungat tot somnul.
Cu chiu cu vai îmi trag hainele pe mine,aceeaşi impresie ca în dimineţile în care plecam la pescuit,doar că acum eu sunt peştişorul, iar viaţa îmi întinde nada şi mrejele sale.Tata mormăie prin curte, suntem prea moşmăiţi şi o să pierdem autobusul, mereu face aşa, chiar şi atunci când plecam la Cahul sau în altă localitate din apropiere.Iese şi Sandu din camera sa, năzuros dimineaţa ca de obicei, mai bine nu îl bagi în seama, ,într-o dimineaţă, mi-a dat şi o palmă. Tata mă întreabă dacă am mâncat, spun un da hotărât ca să mă lase în pace,urmează scena care odată cu trecerea anilor nu va ma suferi modificări, se ambiţionează să rămână crispată în culoarele memoriei. Tata, deşi poartă un nume de ditamai rusoi, Vladimir,niciodată nu a ştiut să-şi ia rămas bun. Stă în spatele porţii de la curte şi de acolo ca un veritabil căpitan de vas ne întreabă de una şi de alta. Mama are corabia ei, ea stă in pragul casei şi tot îşi întreabă soţul dacă i-au plecat băieţii.Deşi am fost întotdeauna o familie model,unită, niciodată nu ne-am spus unii altora că ne iubim, cel puţin am simţit dintotdeauna impedimentul acesta.Tata singur în simplitatea lui continuă şi acum când avem deja o vârstă să vină şi să ne întrebe în fiecare dimineaţă dacă nu a furat nimeni noaptea cucoşeii la băieţii lui, apoi ne înveleşte, ne sărută, spune un
– Tata vă iubeşte! Şi pleacă la treburile lui.
Vine autobusul, se aude de la câţiva kilometri, moştenire din epoca de aur sovietică, se ambiţionează să moară.
Şoferul e altfel în dimineaţa asta,tata îşi abordează călduros vechiul prieten, îi spune cu mândrie că studenţii pleacă şi îl preîntâmpină să nu exagereze cu viteza. Schimb priviri amuzate cu Sandu, dinozaurul acesta nu e capabil să mearga cu mai mult de 60 km/h. Ne facem comozi, am impresia că am nimerit în paradisul tuturor mirosurilor posibile şi imposibile, zi de piaţă.Prin podeaua autobusului văd una dintre roţi…

Publicat în literatura | 2 comentarii

Jurnalul unui student basarabean II

Maine parasesc ,,acasa” . Ciudata senzatie, niciodata nu am plecat atat de departe si pentru atat de mult timp. Desi pregatirile au fost facute cu mare entuziasm, parca as da inapoi, parca as astepta un: ,,Dragul mamei, nu te grabi. Unde pleci asa departe?”. E inceput de septembrie, e toamna deja, si totusi inca bate o briza calda de vara. Ies afara, privesc totul cu nesat, toate ungherele curtii, toate lucrurile, incerc sa ma satur de fiecare in parte, sa nu le duc dorul. Ita ma priveste lung,tine capul plecat, smerit, schelalaie. Probabil vrea apa sau presimte ca nu va mai avea cine sa-i descalceasca lantul. Sprijinit de usa beciului sta un harlet, de cand ma tot bate la cap mama sa-l duc la locul lui. Zambesc, macar scap de sapat, culesul porumbului si vitei de vie nu se mai pune. Plec in gradina, de acolo se vede tot ceea ce o sa-mi lipseasca.
Scoala pe care mereu visam ca s-a prabusit plopul mare de la intrare,imi pare mai draga. Desi a amurgit, pe stadionul copilariei mele, se aud cativa fotbalisti si vesnicile indicatii tactice: ,, Pompeaz-o, waaaiii” ,, uside-o”! Îmi umflu nările, trag cu lăcomie aerul înmiresmat , nu mă grăbesc să-l expir, vreau să păstrez o doză, să-mi ajungă pentru toată perioada cât voi fi plecat.
S-a făcut târziu, trebuie să dorm, aş mai vorbi cu cineva, dar n-am cu cine. Abia peste câţiva ani buni îmi voi da seama că atunci când am emoţii simt nevoia de a avea pe cineva alături.

Publicat în literatura | Lasă un comentariu

Pronostic electoral

Nu am pretenţia de a mă considera un fin cunoscător al realităţii politice al  spaţiului dintre Prut şi Nistru, dar anumite aspecte mi se par mai mult decât evidente. Apariţia tot mai multor aşa zişi analişti politici pur şi simplu mă amuză. Pe ce bază îşi câştigă pâinea, nu ar trebui ca ei să fie cei care să ne  „lumineze”? Îi înţeleg, probabil sărăcuţii au făcut facultatea la fără frecvenţă şi au mai şi umblat şi cu gâsca la subraţ.

În cele ce urmează, cele mai importante aspecte ce sunt mai mult decât evidente şi pentru un necunoscător.

 

  1. Nici una dintre tabere nu va acumula majoritatea necesară alegerii preşedintelui. Cred că PCRM pe fondul eşecului referendumului, crizei economice şi campaniei propagandistice excesiv de agresive a reuşit echilibrarea balanţei faţă de componentele AIE în raport cu alegerile parlamentare din 29 iunie 2009.
  2. Din acest considerent, este extrem de important, poate chiar decisiv, faptul ca cea mai fragilă componentă a „betonuluiAIE, AMN-ul, să reuşească depăşirea acelui prag de 4 %. Aceste eventuale 4-5 mandate ar putea face diferenţa.
  3. Pentru mine este mai mult decât evident că PLDM-ul nu va face o alianţă post-electorală cu PCRM. Ar fi împotriva logicii, liberal-democraţii sunt singurul partid pe val care a crescut în raport cu alegerile din anul trecut şi ei tind să crească în continuare. Este demonstrat că alianţa cu Partidul Comuniştilor  este sinucigaşă. Şi poate cel mai important argument, ştiţi cum e cu rânza la moldoveni, nu?
  4. În ceea ce priveşte PD- ul(poate ar fi mai indicat să-şi schimbe denumirea în PLHT), lucrurile sunt la fel de evidente. Ar fi bine ca ei, împreună cu „reprezentanţii lui Ştefan cel Mare pe pământ, să nu acumuleze 61 de mandate, aşa s-ar simplifica cu mult ecuaţia problemei. Oricum, PD-ul va face ce ştie mai bine, cine va oferi mai mult acela se va bucura de serviciile sale.
  5. Este la fel de important ca niciun eventual aliat al PCRM-ului să nu trecă pragul electoral. Mă refer aici la PMU, PSD şi PU al lui Pasat.

 

Publicat în politica | 3 comentarii

Lecţia neasumată a referendumului sau Neee, referendum!

Vă amintiţi entuziasmul din vară a exponenţilor politici din spaţiul nostru mioritic? Peste tot doar cifre care de care mai răsunătoare, cică se punea doar problema cu cât va depăşi tabăra pro referendum pragul celor 50%, în acest timp cealaltă tabără lucra minuţios în teritoriu, lansa zvonuri macabre, dezinforma, „declanşa războaie”, finalul îl cunoaştem cu toţii, probabil doar politicienilor noştri pro-occidentali le va mai fi necesar mult timp pentru a realiza că politica nu e o poveste şi nu are întotdeauna un final fericit.

Nu vi se pare că şi actuala campanie electorală porneşte exact sub aceleaşi auspicii ca şi fosta campanie referendum? Acelaşi entuziasm ciudat, de unde şi dezbinarea din cadrul partidelor democratice, aceeaşi  unitate „Cain”-ică între componentele betonului AIE, acceaşi struţo-cămilă comunistă ce va profita, probabil, iarăşi de acelaşi avânt unionist al PNL-ului. Mă întreb, oare mai e actuală expresia cu mintea moldoveanului de pe urmă? Cred că trebuie să inventăm noi expresii, noi tipare în care ne vom refugia după iminenta reancorare a PCRM-ului la putere…

Personal, mă confund tot mai mult în categoria Caragialiană „eu cu cine votez?”. Stejarul s-a cam îngălbenit, înroşit, nu îmi mai inspiră încredere,despre AMN, nu se cade să vorbim de rău defuncţii, fie ei şi politici, PD-ul mai mult ca niciodată îşi poate practica iaraşi meseria, meseria aia veche, în frunte cu„ madame Flanders”…cât despre PL, am o simpatie sinceră faţă de acest partid, dar nu pot să nu remarc blestemul celor maxim 15% în care va fi cantonat mereu acest partid.

Încerc să intuiesc viitoarele scuze şi explicaţii  ale unui eventual eşec electoral, dacă flacăra violet tot nu mai e actuală, ce ziceţi de flacăra roz? Şi ca să vă convingeţi că mergem pe acelaşi drum ca şi în cazul referendumului şi ca să vedeţi cat de informaţi au fost cetăţenii acestei ţări în legătură cu fostul proces electoral, o să închei cu remarca patriotică ce am auzit-o personal de la un cioban…Neee, referendum!!!

Pt hotnews.md

Publicat în politica | 1 comentariu

epilog

Vă invit pur şi simplu sa acordaţi 3 minute acestei melodii… dupa audiţie, exprimaţi-vă într-un singur cuvânt starea în care vă aflaţi…apoi ne vom întreba împreună cum se face de  suntem asediaţi  doar de refrene in genul ,,la mare, la soare, fetiţele sunt goale”, iar asemenea melodii rămân necunoscute? vina este numai şi numai a noastră…

Publicat în pur si simplu | 1 comentariu