Era una din zilele acelea frumoase de toamnă ce îţi lasă un gust aparte, întimpărit pentru totdeauna în memorie. Soarele părea că ne urează drum bun, făcând tot ce depindea de el ca trecerea să nu se lase cu o cicatrice prea dureroasă.
La intrarea în vama moldovenească ne aştepta un autocar românesc împodobit cu zeci de tricoloruri, vehiculul era în aşa fel colorat încât părea un tricolor la scară mai mare.
– A venit Cahulul? Tabac? Predeal? Ne întâmpină şoferul fără a ne da preget de a răspunde.
– Da, noi suntem, spuse Sandu cu un vădit aer de mirare. Şi doar pentru mine:
– S-au mai schimbat lucrurile! E bine!
Vocea şoferului, foarte familiară, răsună din nou:
– Sunteţi ultimii, vă aşteptam! Semnează aici! Şi îmi întinse un catalog în care erau înşiruite un duim de nume şi semnături. Majoritatea erau repartizaţi în Galaţi şi Iaşi, dar am apucat să citesc şi Bucureşti, Timişoara, Craiova, Braşov.
Vameşii moldoveni nu s-au complicat mult cu noi, permiţându-ne să trecem repede. Autocarul înainta cu viteză, încercam să găsesc similitudini cu ,,gojineaţa”. Deşi era mult mai performant nu se putea compara cu vechea amintire, nu era atât de plăcut, nu legăna. Progresul nu înseamnă obligatoriu şi fericire, iar securitatea mai degrabă îngrădeşte libertatea, sunt lucruri pe care le-am învăţat târziu.
Ajunşi în vama românească ne-am lovit de respectul şi cumsecădenia funcţionarilor de aici.Toţi eram domni, fetele- domnişoare! Cei care erau în tură l-au chemat direct pe şeful vămii. Acesta n-a întârziat să vină, ne-a întâmpinat cu un:
– Bună ziua, dragi studenţi! Bravo, aşa vă vreau! Nu vă uitaţi originile! Trebuie să faceţi carte bună şi să vă întoarceţi să nu-i lăsaţi pe bolşevici să va asimileze!
– Ştiţi ce limbă vorbiţi, copii? A continuat pe un ton parental.
– Română, am răspuns cu toţii în cor! Până şi şoferul strigase din ultimele baiere ale plămânilor.
În ochii şefului vămii apăruse o licărire de satisfacţie împletită cu patriotism şi mândrie. Urmară câteva dispoziţii simple date subalternilor:
– Lăsaţii să treacă, nici un control, nimic, probabil sunt obosiţi. Ei trebuie doar să înveţe, Ţara are nevoie de ei!
– Dar procedura? Interveni şeful de tură.
– Care procedura? Ce-i aşa greu de înţeles? Eu răspund! Sunt studenţi basarabeni! În ’40 când i-am abandonat, s-a respectat procedura? Şi ei au venit iarăşi la noi!
Vocea protectoare a şefului vămii e întreruptă de glasul lui frate-meu.
– Şi ai wai, ţi-i rău?
Ţin în mână o îngheţată, stăm pe pragul barului de lângă vama moldovenească, mai degrabă un soi de cârciumă. Sandu îmi explică că aşteptăm maşini de ocazie şi că nu se mai circulă bine, românii au înăsprit condiţiile, nu mai lasă cu ţigări. Puţin îmi pasă mie.
– Aşteptăm deja de şase ore, dacă nu vine ceva pînă în patru, nu mai trecem, nu mai circulă nimic apoi. Sandu e neliniştit, se simte din tonul său. S-a format o coadă imensă de studenţi, suntem vreo 300. Care maşini de ocazie? Aici trebuie un tren, nu ştiu cum arată un tren aşa că o las baltă.
Sandu scoate din geantă sticla de doi litri de vin roşu de zaibăr şi plăcintele pregătite de mama, mâncăm cu poftă, îi invităm şi pe cei din jurul nostru, nu se dau în lături. Cineva mai aduce o sticlă de zmeurată, în scurt timp aşteptarea nu mai pare atât de grea. Bunadispoziţie pune stăpânire încet-încet pe fiecare dintre noi. Din bagajul unei fete se vede o coadă de chitară, Sandu se bagă în seamă, vinul şi-a facut efectul. Suntem cu toţii absorbiţi de ritmurile reggae ale unei piese ruseşti nervoase. Versurile te macină de la prima audiţie:
Sunt soldat, copilul prematur al războiului,
Sunt soldat, mamă ai grijă de rănile mele.
Sunt soldat al unei ţări uitate de Dumnezeu
Sunt erou, spune-mi din ce roman.
Aproape tot repertoriul lui Sandu e alcatuit din piese triste. Începe avalanşa de întrebări, bineînţeles din partea fetelor: ştii Cargo? Proconsul? Dar Liube? Când observă vâlva creată în jurul său, Sandu lăsă chitara, veni lângă mine şi mă trase mai în faţă.
– În cazul în care mai vine vreo maşină, trebuie sa fim în faţă ca să prindem loc, îmi spune. Mi-ar fi plăcut să mai cânte.
Cineva începe să strige şi din tonul său se simte că e vorba de o veste bună- o sa ne lase să trecem vama pe jos. Mă uit la Frate-meu, el îmi arată din privire bagajele ce au pe puţin o sută de kg. S-a făcut ora patru după-amiaza, Sandu se duse în bar şi la scurt timp ieşi cu două beri Victoria. Vreau să-i demonstrez că sunt deja mare şi că o să mă descurc şi singur, că nu are pentru ce să îşi facă griji. Din două înghiţituri sticla e goală.
Dinspre vama românească vine în mare viteză un ARO ce opreşte forţat chiar în faţa noastră. Şoferul, un bărbat cam pe la vreo cincizeci de ani, cu un aspect de speculant ne întrebă:
– Aveţi ţigări?
Răspunsul fu multiplu,
-Nu!
– Doar un cartuş!
Se auzi şi un: da cu trei cartuşe dă voie?
– Dă voie, spuse şoferu, dar te înţelegi cu mine.
Sandu începe să se târguiască, şoferul cere cinci sute de mii de persoană ca să ne treacă, în total aveam la mine un milion şapte sute de mii de lei. După vreo zece minute de târguială batem palma, o sută de mii de persoană şi ne trece. Urcăm bagajele, maşina porneşte, suntem cam înghesuiţi, mă simt ca în telenovelele sud-americane cu fermieri.
La moldoveni am înţeles de ce ,,totul se face cu oamenii”, şoferul a coborât, s-a salutat cu vameşii, a lăsat ceva unuia dintre ei şi am plecat.
Doar în momentul controlului paşapoartelor am auzit o replică spusă de un vameş colegei sale, replică pe care nu am înţeles-o atunci, ceva în genul: Încă nu au trecut vama şi deja încep să se ,,cepăiască”!
În vama română suntem trecuţi printr-un detector, apoi trebui ca fiecare dintre noi să îşi ducă bagajele la un alt detector. Urmă o percheziţie la piele şi întrebări din aceeaşi gamă:
– Unde sunt ţigările?
– Băuturile alcoolice?
– Tabac? Cine ţi-a pus numele ăsta? Şi mai aveţi pretenţia că sunteţi români!
-N-au nimic, spuse cea care se ocupase de bagajele noastre unui vameş ce părea a fi şeful de tură.
-Verifică bine! Puii ăştia de ruşi le ascund bine, i-au învăţat bolşevicii!
Se apropie de noi cel responsabil de paşapoarte. Şeful de tură îl luă în primire.
-Am făcut decât să verific paşapoartele, sunt în regulă! Şi continuă:
-Şefu, ăştia ştiu măcar româna?
– Ruşii este făţarnici şi perverşi, spuse şeful de tură. Ei nu ştie limba română. Vin aici doar ca să ne mănance noua banii şi să ne ia drepturile!
Urcăm în maşină. Ne îndreptăm spre Galaţi. Drumul este ciudat, maşina nu leagănă.
Tabacdan's Blog 
