Jurnalul studentului basarabean XV

Odată clarificate detaliile admiterii  încerc să părăsesc cât mai repede spaţiul ostil. Strâng puternic mâna preşedintelui comisiei şi  salut politicos pe doamnele prezente în sală cu străinul, şi până astăzi, sărut mâna. În drumul către ieşirea din sală sunt oprit de câteva interogaţii:

–         Şi te-ai gândit ce vei face după facultate?

–         Săracul a plecat atât de devreme de acasă! Nu ţi-a fost greu?

–         Mai ai pe cineva dintre rude în România?

–         Mai am un frate în Galaţi! Obligatoriu şi masterat şi apoi mai vedem.

Observ că una dintre doamne îmi examinează dosarul medical şi  arătându-i colegei de lângă ea câteva amănunte, scoate un declamativ, Vai!

Grăbesc pasul, îmi îndrept spatele şi ca o ultimă scăpare mă reped pe scările care dau direct  în stradă. Deschiderea uşii mari de lemn de la intrare îmi consumă şi ultimul dram de energie, oferindu-mi în schimb o senzaţie de lipicios prăfuit pe mâini. Alte gânduri, însă, mă apasă în aceste momente. Fac tot soiul de calcule în minte şi nemulţumit de rezultat le reiau mereu de la  început. Cei 65 de lei cum  nu i-aş întoarce nu  îmi ajung decât pentru drumul acasă. Trebuie să economisesc, aşa că distanţa până la căminul unde mi-am petrecut anii de liceu, o voi parcurge pe jos. Mă gândesc că dacă voi rezista două săptămâni doar cu sticla de lapte luată de acasă şi pungile de biscuiţi din rucsac atunci nu ar trebui să fie o problemă prea mare. Amintindu-mi de ghiozdan, îi simt greutatea care îmi apasă umerii. Poate de vină e doar mersul pe jos şi nu greutatea? Dar odată intrată în cap ideea nu îmi dă pace. Umerii îmi ard, iar spatele izbucneşte într-o  mănâncărime grozavă. Îmi zic că e doar transpiraţie şi mă ambiţionez să accelerez ritmul paşilor.

            Ghetele de proastă calitate îmi sufocă tălpile. Degetele piciorului stâng se lipesc şi se unesc într-un tot întreg  fierbinte. Le mişc în interiorul încălţării, dar între carne şi ghete nu se mai poate face o delimitare clară. La ultimul rondou mă intersectez cu o ambulanţă grăbită. Zgomotul sirenei face ca totul să se învârtă în jur în ritmul zuruielii. Stau imobilizat pe targa din interiorul ambulanţei. Mă însoţesc o asistentă şi un asistent medical. Ambii sunt agitaţi şi îmi pun întrebări cu duiumul. Mă asigură că totul e în regulă şi că nu am de ce să-mi fac griji. Vederea îmi e acoperită de o perdea, e acel prag în care nu mai poţi delimita visul de realitate. Mă alarmez, dau din mână aşa cum dai când vrei să alungi o muscă, întâlnesc mâna asistentei, ea mă roagă să mă liniştesc. Îmi pune o injecţie intravenoasă în braţul drept.

            Zâmbesc, o trag discret de mânecă şi îi şoptesc cu un aer de complicitate că nu ştiu câtă relevanţă are, dar aseară am băut câteva înghiţituri de votcă.

–         N-are nici o relevanţă, îmi răspunde sec asistenta şi îmi fixează capul de targă cu un elastic.

Limba îmi dă alarma câtorva lichide acidice cunoscute până atunci doar la beţiile cele mai crunte. Mă încovoi într-o convulsie totală din creştet până în călcâie. Asistenţii se lipesc de uşa ambulanţei şi mă privesc neputincioşi. Forţându-mă, ridic capul de pe targă şi îl întorc de parcă toată viaţa mea ar fi depins de această mişcare, elasticul cedează. Din străfundul gâtului izbucneşte un jet consistent de vomă gălbejită, foarte lichidă. Peretele şi podeaua din partea  stângă sunt compromise, asistenţii îşi revin din tranşă şi încep să cureţe. Mă ceartă că nu i-am atenţionat. Ochii îmi lăcrimează, nasul îmi curge şi el, îmi cer scuze cu repetiţii mecanice ale părerii mele de rău.

      Căminul Energetic se află chiar în spatele liceului cu acelaşi nume. Continuă să fie în reparaţii, aşa cum îl ştiu şi eu de vreo 4 ani. Curtea e împrejmuită de sârmă ghimpată, sârmă care amplifică senzaţia de solitudine. Se apropie seara, bate o briză răcăroasă, soarele îşi pregăteşte capitularea pentru ziua de astăzi. E acelaşi vânt ca în dimineaţa în care am ieşit din această curte grăbindu-mă pentru ultima dată înspre Predeal. Era ultima zi a copilăriei mele.

Publicitate

Despre student forever

student forever forever
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s